Скачать презентацию ŞTIINŢE EXACTE MATEMATICA SPIRU HARET GHEORGHE ŢIŢEICA DIMITRIE Скачать презентацию ŞTIINŢE EXACTE MATEMATICA SPIRU HARET GHEORGHE ŢIŢEICA DIMITRIE

4b73806ca4c5e2a82b087c2b980de072.ppt

  • Количество слайдов: 44

ŞTIINŢE EXACTE MATEMATICA SPIRU HARET GHEORGHE ŢIŢEICA DIMITRIE POMPEIU DAN BARBILIAN / ION BARBU ŞTIINŢE EXACTE MATEMATICA SPIRU HARET GHEORGHE ŢIŢEICA DIMITRIE POMPEIU DAN BARBILIAN / ION BARBU DIMITRIE GHEBA

Spiru Haret Spiru Haret

SPIRU HARET Originea. Studiile. Spiru Haret s-a născut la Iaşi, în familia unui judecător, SPIRU HARET Originea. Studiile. Spiru Haret s-a născut la Iaşi, în familia unui judecător, părinţii săi fiind Costache şi Smaranda Haret. În septembrie 1862 este admis la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde devine bursier, apoi urmează studii superioare la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. Pe 30 ianuarie 1878, obţine la Paris titlul de doctor în ştiinţe matematice. Teza de doctorat cu titlul „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare” a fost un eveniment ştiinţific, menţionat ca atare în presa vremii. Prin aceasta, Spiru Haret s-a anunţat ca unul dintre pionierii ştiinţei cosmosului.

 Activitatea didactică şi academică Revenit în ţară în acelaşi an, devine profesor de Activitatea didactică şi academică Revenit în ţară în acelaşi an, devine profesor de mecanică raţională, algebră şi geometrie analitică la Facultatea de Ştiinţe, secţia fizică-matematică. Totodată, din 1881 este invitat să predea mecanica raţională la Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu, iar din 1885 devine profesor şi la Şcoala de poduri şi şosele, unde predă trigonometrie, geometrie analitică şi geometrie descriptivă. Pe 31 martie 1892, Spiru Haret devine membru al Academiei Române, fiindui recunoscută imensa activitate culturală şi contribuţia sa la dezvoltarea învăţământului.

 Ministru al Instrucţiunii publice. Reforma învăţământului În paralel cu activitatea didactică, Haret este Ministru al Instrucţiunii publice. Reforma învăţământului În paralel cu activitatea didactică, Haret este implicat şi în viaţa politică, unde ca membru al PNL este preocupat de învăţământ şi educaţie, în domeniul cărora este numit în mai multe funcţii: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi de trei ori ministru în guvernele PNL: 31 martie 1897 - 30 martie 1899; 14 februarie 1901 - 20 decembrie 1904; 12 martie 1907 - 28 decembrie 1910. În această calitate, a condus reforma învăţământului secundar şi superior din 1898, înfiinţând cele trei secţiuni ale claselor V-VIII, clasică, modernă şi reală. Legea din 1898 a instituit certificatul de absolvire (bacalaureatul) şi a stimulat metodele noi în predarea tuturor disciplinelor, profesorii fiind numiţi în funcţie de valoare. Un an mai târziu, Haret a propus spre votare o lege a învăţământului profesional cu planuri de instrucţii şi statute speciale pentru şcolile de artă şi meşteşuguri, liceele militare, seminarele teologice. Pentru a da învăţătorilor o pregătire adecvată, a reorganizat şcolile normale. În programe au fost introduse lucrările practice agricole, considerându-se că „învăţătorul să fie sătean el însuşi şi prin urmare să păstreze iubirea pământului şi deprinderea de a-l lucra”.

 Tot pentru învăţători, a înfiinţat „Biblioteca pedagogică”, în cadrul căreia se tipăreau traduceri Tot pentru învăţători, a înfiinţat „Biblioteca pedagogică”, în cadrul căreia se tipăreau traduceri din literatura pedagogică, prin Casa Şcoalelor. Prin circularele sale repetate, a determinat sporirea localurilor de şcoală: între 1897 - 1910 s-au ridicat în toată ţara 2. 343 de şcoli, dintre care 1. 980 cât timp Haret a fost ministru. Pentru că bugetul statului şi al comunelor nu îngăduia gratuitatea unor cărţi necesare şcolilor, a dispus ca editarea lor să fie făcută de minister, pentru a le ieftini. De asemenea, Spiru Haret este cel care a înfiinţat grădiniţele de copii din România. El a încurajat concursurile de cărţi didactice, susţinând reviste ca „Şcoala română”, „Convorbiri didactice”, a creat şcoli de adulţi şi cantine pentru copiii săraci, fiind şi promotorul turismului şcolar. În 1904 a înfiinţat Şcoala Superioară de Arhitectură şi Comisia Monumentelor Istorice. În 1910 Spiru Haret se retrage atât din activitatea didactică, cât şi din cea politică. În acelaşi an publică la Bucureşti şi Paris lucrarea intitulată „Mecanica socială”, utilizând pentru prima oară matematica în explicarea şi înţelegerea fenomenelor sociale. Spiru Haret a încetat din viaţă pe 17 decembrie 1912, la vârsta de 61 de ani.

GHEORGHE ŢIŢEICA Gheorghe Țițeica (n. 4/17 octombrie 1873, Drobeta Turnu-Severin - d. 5 februarie GHEORGHE ŢIŢEICA Gheorghe Țițeica (n. 4/17 octombrie 1873, Drobeta Turnu-Severin - d. 5 februarie 1939, București), matematician și pedagog român. Profesor la Universitatea din București și la Școala Politehnică din București. Membru al Academiei Române și al mai multor academii straine, doctor honoris causa al Universității din Varșovia.

 S-a ocupat în special cu studiul rețelelor din spațiul cu n dimenisuni, definite S-a ocupat în special cu studiul rețelelor din spațiul cu n dimenisuni, definite printr-o ecuație a lui Laplace. Creator al unor capitole din geometria diferențială proiectivă și afină, unde a introdus noi clase de suprafețe, curbe și rețele care ii poarta numele. Prin numeroasele lucrări de matematică elementară și de popularizare a științei, pe care le-a publicat de-a lungul întregii sale vieți, a contribuit la ridicarea nivelului învațământului matematic din România. mpreună cu Ionescu, A. Ioachimescu și V. Cristescu, a înființat revista „Gazeta matematică”, iar cu G. G. Longinescu publicația „Natura” pentru răspândirea științelor. Cu D. Pompeiu a editat revista „Mathematica”. Opera principală Geometria diferențială proiectivă a rețelelor, 1924 Introducere în geometria diferențială proiectivă a curbelor, 1931

DIMITRIE POMPEIU Dimitrie Pompeiu (n. 22 septembrie/4 octombrie 1873, Broscăuți (jud. Dorohoi) - d. DIMITRIE POMPEIU Dimitrie Pompeiu (n. 22 septembrie/4 octombrie 1873, Broscăuți (jud. Dorohoi) - d. 8 octombrie 1954) a fost un matematician român, profesor la universitățile din Iasi, Bucuresti și Cluj, membru titular al Academiei Române. A urmat școala primară și gimnaziul în Dorohoi și apoi școala normală de institutori la București. Din clasa a 3 -a începe să colaboreze cu rezolvări de probleme de aritmetică la revista Recreații științifice din Iași. În perioada 1893 -1898 a funcționat ca institutor la Galați și apoi la Ploiești. În 1898 obține un concediu plătit și pleacă la Paris, unde își termină studiile secundare și se înscrie la Universitate, devenind licențiat în matematici. În anul 1905 și-a susținut teza de doctorat sub conducerea lui Henri Poincaré. În toamna anului 1905 se întoarce în țară, ocupă un post de conferențiar de analiză matematică, iar din 1907 este profesor de mecanică la Universitatea din Iași. În 1912 se transferă la București ca succesor al lui Spiru Haret, iar din 1930 ca profesor de teoria funcțiilor, după pensionarea lui David Emmanuel. În 1934 este ales membru al Academiei Române. A adus numeroase contribuții în domeniul analizei matematice, teoriei funcțiilor de o variabilă complexă, mecanicii raționale s. a. Cea mai importantă lucrarea a sa este teza de doctorat (Paris, 1905), rămasă celebră, Sur la continuité des fonctions de variables complexes ("Asupra continuității funcțiilor de o variabilă complexă"), în care a demonstrat existența funcțiilor analitice continue pe mulțimea singularităților (funcțiile Pompeiu).

De asemenea a introdus noțiunea de distanță între două mulțimi și a construit funcții De asemenea a introdus noțiunea de distanță între două mulțimi și a construit funcții reale, neconstante, a căror derivată se anulează în orice interval, denumite funcții Pompeiu. Este creatorul școlii matematice de teoria ecuațiilor cu derivate parțiale și de mecanică. Într-o scurtă lucrare publicată în anul 1929, Pompeiu demonstrează că dacă integrala dublă a unei funcții continue în plan are aceeași valoare pe orice pătrat de latură dată, atunci funcția se reduce la o constantă. Aceasta simplă observație a generat una dintre cele mai interesante probleme ale analizei matematice, cunoscută ca "problema lui Pompeiu". O altă simplă observație, care a condus la numeroase cercetări, este cea privind teorema creșterilor finite. D.

DAN BARBILIAN Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 18 martie 1895, Câmpulung. Muscel, d. 11 DAN BARBILIAN Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 18 martie 1895, Câmpulung. Muscel, d. 11 august 1961, București) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Ion Barbu Ion Barbu

 Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferințe internaționale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934 -1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leopold Blumenthal „spații Barbilian”,

 Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări: Asupra unui principiu Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări: Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68 -116, Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273 -306; J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7 -44; J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann, lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21 -36.

FIZICA GOGU CONSTANTINESCU HORIA HULUBEI ELIE CAROFOLI FIZICA GOGU CONSTANTINESCU HORIA HULUBEI ELIE CAROFOLI

GOGU CONSTANTINESCU 1910 Terminand Facultatea de Inginerie Civila din Bucuresti, Gogu Constantinescu pleaca in GOGU CONSTANTINESCU 1910 Terminand Facultatea de Inginerie Civila din Bucuresti, Gogu Constantinescu pleaca in Anglia (Londra), pentru a pune in practica o idee care-l stapanea din liceu: sonicitatea, transmiterea energiei mecanice prin vibratii elastice in lichide. 1912 El realizeaza prima aplicare a sonicitatii. 1918 II apare la Londra opera sa de baza, cuprinzand fundamentarea matematica a noii stiinte. Tot aici i s-a creat un laborator unde a realizat multe din mecanismele sale. 1925 Inventatorul a uimit lumea prezentand la Paris prima locomotiva actionata de un convertor sonic. 1926 Inventeaza primul automobil sonic. Tot el a inventat injectoarele diesel, unde sunt folosite undele sonice. A avut o mare recunostere stiintifica internationala.

Teoria sonicităţii Teoria sonicităţii

Convertorul sonic Convertorul sonic

HORIA HULUBEI Horia Hulubei este savantul care, în prima jumătate a secolului trecut, a HORIA HULUBEI Horia Hulubei este savantul care, în prima jumătate a secolului trecut, a creat şcoala de fizicieni atomişti din România. În afară de asta, de numele său este legată şi înfiinţarea Institutul de Fizică Atomică Turnu Măgurele, unde a fost construit primul reactor nuclear din ţara noastră.

ELIE CAROFOLI Elie Carafoli (n. 15 septembrie 1901, Veria, Grecia – d. 1983, București) ELIE CAROFOLI Elie Carafoli (n. 15 septembrie 1901, Veria, Grecia – d. 1983, București) a fost un inginer român de origine aromână, membru al Academiei Române din 1948, a fost considerat unul dintre pionierii în domeniul aerodinamicii. Elie Carafoli a deschis primul curs de Aeronautică la Școala Politehnică din București în anul 1928. A fost primul pas în înființarea Facultății de Aeronave din București.

MEDICINA VICTOR BABEŞ ION CANTACUZINO GHEORGHE MARINESCU NICOLAE PAULESCU C. I. PARHON GEORGE EMIL MEDICINA VICTOR BABEŞ ION CANTACUZINO GHEORGHE MARINESCU NICOLAE PAULESCU C. I. PARHON GEORGE EMIL PALADE ANA ASLAN

VICTOR BABEŞ Victor Babeș (n. 4 iulie 1854, Viena - d. 19 octombrie 1926, VICTOR BABEŞ Victor Babeș (n. 4 iulie 1854, Viena - d. 19 octombrie 1926, București) a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș. În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) și prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. De asemenea, este fondatorul școlii românești de microbiologie.

 Activitate științifică Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu Activitate științifică Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți - sporozoari intracelulari nepigmentați - care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia. În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București. Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită "patomorfologia procesului infecțios", sinteză a microbiologiei cu histopatologia. Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în țara noastră, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

IOAN CANTACUZINO Ioan Cantacuzino (n. 25 noiembrie 1863, București; d. 14 ianuarie 1934, București IOAN CANTACUZINO Ioan Cantacuzino (n. 25 noiembrie 1863, București; d. 14 ianuarie 1934, București ) a fost un academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. Ioan Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul "Louis le Grand"), cât și cele superioare (filosofie, 1882 - 1886, științe naturale, 1886 - 1891 și medicină, 1887 - 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul "Pasteur" din Paris ca asistent al lui Ilija Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului. Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907).

Ioan Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea Ioan Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ioan Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ioan Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

GHEORGHE MARINESCU Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București - d. 15 mai 1938, GHEORGHE MARINESCU Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București - d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie. În 1882 - după absolvirea Seminarului Central - se înscrie la Facultatea de Medicină din București. Cu sprijinul lui Victor Babeș, în al cărui laborator de Anatomie Patologică și Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, își continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot.

Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histochimice și electrofiziologice în cercetarea științifică. Rețin atenția contribuțiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescența retrogradă ca urmare a secțiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului. Marinescu a fost și un foarte prețuit profesor.

NICOLAE PAULESCU Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie 1869, București; d. 19 iulie 1931, NICOLAE PAULESCU Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie 1869, București; d. 19 iulie 1931, București), a fost un om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină. „Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat parțial prin adaugare de acid clorhidric și sodă caustică. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi numai sub formă de clismă și nu a avut nici un efect asupra glicemiei. Insulina a fost extrasă și purificată pentru prima oară de strălucitul biochimist canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter și din nou alcool. Acest extract și-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societății. [8][9][10] Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumește pancreina, și în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, [11][9] revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia. În anul 1922, Paulescu obține, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”. [12] In nici una din publicatii Nicolae Paulescu nu aminteste de experimentele similare publicate de Israel Kleiner in 1915 si 1919. [13]

C. I. PARHON Constantin Ion Parhon (n. 15 octombrie 1874, Câmpulung Muscel d. 9 C. I. PARHON Constantin Ion Parhon (n. 15 octombrie 1874, Câmpulung Muscel d. 9 august 1969, București) a fost un medic endocrinolog și neuropsihiatru român,

în 1946, regele Mihai înființează Institutul de Endocrinologie cu numele în 1946, regele Mihai înființează Institutul de Endocrinologie cu numele "C. I. Parhon". Primul sediu al acestui institut a fost la Spitalul "Colentina". Ulterior, după naționalizarea în 1948 a spitalelor, sediul Sanatoriului de maici "St. Vincent du Paul", din parohia Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor, a devenit sediul Institutulu

GEORGE EMIL PALADE George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iași – d. 8 GEORGE EMIL PALADE George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iași – d. 8 octombrie 2008) a fost un medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

 Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare. În 1961 G. E. Palade a fost ales membru al Academiei de Știinte a SUA. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego (California). În 1974 dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve for discoveries concerning the functional organization of the cell that were seminal events in the development of modern cell biology (în traducere: „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”), [1] cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale)[2]

ANA ASLAN Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, la Brăila - d. 20 mai ANA ASLAN Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, la Brăila - d. 20 mai 1988, la București) a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 - 1988). A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Numeroase personalități internaționale au urmat tratament cu Gerovital: Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J. F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali. Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în

În 1919, lucrează alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, absolvă În 1919, lucrează alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, absolvă Facultatea de Medicină. Este numită preparator la clinica II din București, condusă de profesorul Danielopolu, care o îndrumă și în alcătuirea tezei de doctorat. Urmează o activitate didactică și spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București. Este punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Experimentează procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni și evidențiază importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obține rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române.

DIMITRIE (DEMETRIUS) BR NDZĂ (10/22 OCTOMBRIE 1846, BIVOLU, AZI VIIȘOARA, BOTOȘANI 3 AUGUST 1895, DIMITRIE (DEMETRIUS) BR NDZĂ (10/22 OCTOMBRIE 1846, BIVOLU, AZI VIIȘOARA, BOTOȘANI 3 AUGUST 1895, SLĂNIC MOLDOVA) A FOST UN MEDIC, NATURALIST ȘI BOTANIST ROM N, MEMBRU TITULAR AL ACADEMIEI ROM NE. A FONDAT GRĂDINA BOTANICĂ DIN BUCUREȘTI, CARE ASTĂZI ÎI POARTĂ NUMELE

 Eugen A. Pora (n. 13 iunie 1909, Bunești, Brașov - d. 28 octombrie Eugen A. Pora (n. 13 iunie 1909, Bunești, Brașov - d. 28 octombrie 1981, Cluj-Napoca) a fost un zoolog, ecofiziolog și oceanograf român, membru titular al Academiei Române. Este absolvent al Facultății de Științe din Cluj în 1932, cu o specializare la Sorbona și un doctorat în științe naturale în 1938. Până în 1945 a fost cadru didactic la Universitatea din Iași, apoi se mută la Cluj, la Facultatea de biologie-geografie-geologie (catedra de Fiziologia animalelor). În anul 1948 devine membru corespondent al Academiei Române, iar activ din 1963. În 1962 a participat la expediția vasului sovietic „Viteaz” în Oceanul Indian, ulterior publicând un volum pe această temă (în 1964).

primul doctor în botanică al Universității București. În 1908 s-a înscris la Facultatea de primul doctor în botanică al Universității București. În 1908 s-a înscris la Facultatea de Științe Naturale a Universității București, pe care a absolvit-o în 1912. După absolvire, a fost admis ca aspirant la titlul de doctor la Institutul Botanic din București. Aici și-a susținut în 1916 teza de doctorat. Lucrarea a fost apreciată și notată cu magna cum laudae, Traian Săvulescu devenind astfel primul doctor în botanică al Universității București. Între 1912 și 1921 a lucrat în cadrul Institutului Botanic de la Cotroceni iar în 1918 a fost numit șef de lucrări la Catedra de morfologie și sistematică vegetală a Institutului de Botanică din București.

A înfiinţat Serviciul de Protecția Plantelor. A organizat pe tot cuprinsul României o rețea A înfiinţat Serviciul de Protecția Plantelor. A organizat pe tot cuprinsul României o rețea de stații de avertizare pentru combaterea manei viței de vie. În 1929 a înființat un laborator pentru studiul substanțelor insectofungicide, laborator transformat ulterior în Serviciul de Protecția Plantelor. Tot el a inițiat prima lege de control și carantină fitosanitară din România. În 1938 a fost turnat filmul documentar Expediția Traian Săvulescu în Delta Dunării, în care se prezintă imagini din expediția desfășurată în iunie 1938, pentru „recunoașterea florei” din Delta Dunării.

Precursor al hidrobiologiei Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele Precursor al hidrobiologiei Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială. Antipa a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de la Agigea și cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervația a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervația mai există). Institutul Biooceanografic din Constanța a fost transformat în 1949 în Stațiunea de Cercetări Maritime și Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.

în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice A fost director al Muzeului Național în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice A fost director al Muzeului Național de Istorie Naturală (1892 - 1944). Principiile și inovațiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul și explicarea colecțiilor, au stârnit interesul specialiștilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d'histoire naturelle. Pornind de la reorganizarea muzeului bucureștean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluția și organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viața de pe piscurile munților Carpați, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum și din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există și numeroase diorame care înfățișază fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deșertul Sahara. A întemeiat școala românească de hidrobiologie și ihtiologie. L-a recomandat ca șef de secție pe oceanologul și biologul Mihai C. Băcescu.

Invenții și descoperiri Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă1910. Invenții și descoperiri Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă1910. Imaginea lui Henri Coandă pe o marcă poştală din Republica Moldova Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistentă la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafete portante (profile de aripă) cu posibilitatea inregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației si stabilirii profilului ideal. Dispozitivul era montat pe un vagon in fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor. 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice. 1911 -1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor "clasice" (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol. Coandă. În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.

Avionul cu reacţie (realizat în 1910) 1914 -1918: Henri Coandă lucrează la Avionul cu reacţie (realizat în 1910) 1914 -1918: Henri Coandă lucrează la "Saint-Chamond" și "SIA-Delaunay-Belleville" din [Saint Denis]]. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat. Invenția unui nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă) 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă. În Golful Persic inventatorul român construiește un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului. Efectul Coandă. Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii ale lui și altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.

Traian Vuia Avionul Vuia I Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Traian Vuia Avionul Vuia I Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După o accelerație pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru, pe o distanță de 12 m, după care elicele s -au oprit și avionul a aterizat.