Secolul XIX Există cu certitudine o lume romantică

Secolul XIX „Există, cu certitudine, o lume romantică […]. O lume coerentă, cu o ideologie, o metafizică, un sistem de gândire instituţionalizată şi cu strategii de acţiune specifice fiecărui domeniu, inclusiv estetic, toate fiind recognoscibile dincolo de numeroasele contradicţii sau paradoxuri prin care această lume îşi manifestă propriul dinamism. ” (Elena Brăteanu)

Romantismul • E determinat de: epoca destrămării feudalismului şi a dezvoltării capitalismului, cea a revoluţiilor burghezo-democrate şi a războaielor pentru eliberare şi independenţă naţională. • Cultivat şi afirmat de o clasă socială ridicată de jos şi potrivnică nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor convenţionale şi rigide ale clasicismului, înclinarea spre reverie şi spre explorarea complexităţii eului uman. • Apare mai întâi in Anglia, apoi in Germania şi Franţa, la sf. sec. XVIII - începutul lui XIX şi este o mişcare literară complexă cu tendinţe adeseori contradictorii. Astfel, distingem un romantism avântat, vizionar şi revoluţionar; un altul caracterizat prin regretul faţă de trecutul patriarhal şi rezistenţă la procesul de înnoiri; a treia categorie de romantici manifestă decepţia urmată după consolidarea burgheziei care a trădat interesele poporului. Cu toate aceste diversificări, romantismul apare ca un curent literar omogen, cu trăsături si o metoda de creaţie proprie.

ROMANTISMUL curent literar ce promovează avântul imaginaţiei, posibilitatea evadării dintr-un prezent cel mai adesea nemulţumitor, atracţia faţă de extreme şi ignorarea purităţii genurilor şi speciilor literare IMAGINAŢIA este principiul fundamental de creaţie. Romanticul: inventează, cultivă personajul subom şi supraom, înger sau demon, caută ineditul, cultivarea emoţiei şi a sentimentului, intensitatea trăirilor, e bizar, incomprehensibil. În proza romantică: - este întâlnit amestecul genurilor şi al stilurilor, -este prezentă evadarea din realitate în vis, fantezie, trecut istoric, spaţiu natal sau spaţii exotice Procedeul de caracterizare a personajelor este ANTITEZA Sunt prezente personajele excepţionale care acţionează în situaţii excepţionale

Victor Hugo, este considerat teoreticianul romantismului european. El a trasat şi a identificat direcţiile şi trăsăturile acestui curent cultural în "Prefaţa" de la drama "Cromwell" (1827), un adevarat program-manifest. Reprezentanţii europeni ai romantismului literar: Victor Hugo, Lamartine, Vigny, Musset (Franta) Schiller, Heine, Grimm (Germania), Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia), Manzoni, Leopardi (Italia), Puskin, Lermontov (Rusia). - Literatura romantică şi-a găsit sursele ideatice şi de expresie în operele sociologice sau filozofice ale lui J. J. Rousseau, Kant, Shelling, iar romantismul târziu a fost dominat de infiuenţa ideilor metafizice ale lui Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard şi alţii.

Romantismul în pictură şi muzică Giulio Carlo Argan, în Arta modernă: romantismul şi neoclasicismul sunt 2 feţe ale aceleaşi monede: neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, iar romantismul face acelaşi lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Deci sunt legate prin idealizarea realităţii. Primele manifestări romantice în pictură - Francisco Goya. O pictură cu tematică neoclasică - Saturn devorându-şi fiii - prezintă emoţii pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur şi speriat. Eugène Delacroix - pictor romantic tipic. Tabloul Libertatea conducând poporul reuneşte vigoarea şi idealul romantic. Tema este dată de revoluţionarii din 1830 ghidaţi de spiritul Libertăţii (reprezentaţi aici de o femeie purtând drapelul). E poate opera romantică cea mai cunoscută. Căutarea de exotic, de neprimitor şi de sălbatic - o altă caracteristică a romantismului. Exprimarea senzaţiilor extreme, paradisurile artificiale şi naturaleţea rudimentară, lansarea în "aventuri" şi îmbarcarea în nave cu destinaţia polilor i-au inspirat pe romantici. Ex. : William Turner reflectă acest spirit în Furtună pe mare unde apariţia unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor amintite.

Ludwig van Beethoven - ultimul mare clasic şi I mare romantic: deşi compozitiile de maturitate au o alcătuire tipic clasică, ideile şi modalităţile de exprimare oferă primele aluzii către romantism, care aduce ideea de exprimare a sentimentelor, în dauna acţiunii propriuzise. Reprezentarea muzicală este direcţionată mai mult spre cuvânt şi imagine vizuală, fapt care înseamnă începutul epocii de glorie a muzicii cu program, specifică genurilor instrumental şi simfonic. Literaturizarea artei muzicale ia forme diferite şi naşte genuri care urmăresc o linie dramaturgică, un subiect: ciclurile de lieduri-poezii care abordează o anumită temă, miniaturile instrumentale sau piesele simfonice. Apogeul - Richard Wagner. Face un sincretism al artelor în drama muzicală. Caracteristici: intensitatea emoţională, libertatea formei, îmbinarea, deseori, a muzicii cu literatura (pt. o anume piesă era scrisă o povestire literară, partitura fiind caracterizată printr-o modulaţie continuă, care simboliza neliniştea autorului). Reprezentanţi: Giacomo Rossini (1792 - 1868), Gaetano Donizetti (1797 -1848), Vicenzo Bellini (1801 -1835), Robert Schumann (1810 -1856), Hector Berlioz (18091869) si Frederich Chopin (1810 -1849).

Manifecte romantice Studiul lui Stendhal Racine şi Shakespeare (1823 şi 1825), în care sunt definite clasicismul şi romantismul: „Romanticismul este arta de a prezenta popoarelor opere literare, care în starea actuală a obiceiurilor şi credinţelor sunt susceptibile de a le da cea mai mare plăcere posibilă. Clasicismul, dimpotrivă, reprezintă literatura care oferea cea mai mare plăcere străbunilor lor. ” Prefaţa-manifest a lui Hugo la drama Cromwell (1827): „Teatrul este un spaţiu optic. Tot ceea ce există în lume, în istorie, în viaţă, tot ceea ce ţine de fiinţa umană trebuie să fie prezentat pe scenă, dar prin intermediul operei de artă. Arta străbate secolele, recreează natura, examinează cronicile, încearcă să reproducă realitatea lucrurilor, mai ales pe aceea a moravurilor şi a caracterelor, restaurează ceea ce analiştii au suprimat, armonizează ceea ce au simplificat, ghiceşte, apoi reconstituie ceea ce ei au omis, completează lacunele prin imagini care evocă atmosfera de epocă(. . . ), dau întregului o formă poetică şi veridică, în acelaşi timp, îi atribuie forţa şi adevărul vieţii care creează iluzia, îi conferă fascinaţia realităţii care îl pasionează pe spectator. . . ”

Concepţia romantică despre 2 universuri, „lumi” aflate în discordanţă 1 – reală, concretă, pe care o acceptă şi o resping, o critică, o consideră antiumană, trecătoare, inferioară şi prea strâmtă pentru omul care vrea să se realizeze plenar 2 –ideală, închipuită, spre care aspiră, infinită, superioară, unde-ţi poţi realiza visele, speranţele; dar e inaccesibilă, există doar în imaginaţie, în noi, în artă.

Trăsături - Introduce noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul, feericul, - Și specii literare noi: drama romantică, meditatia, poemul filozofic și nuvela istorică. -Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând rațiunea și luciditatea; personajele romantice nu sunt dominate de rațiune, ci de imaginație și de sentimente. -Promovează inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric, -Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru natural nocturn. De unde refugiul în trecut, în viitor sau în vis. -Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a anotimpurilor în pasteluri și prin reflecții asupra gravelor probleme ale universului în meditații. Căutarea culorii locale. -Acordă importanță sentimentelor omenești, cu predilecție iubirii; trăirile interioare intense se armonizează cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative. Primatul sentimentului asupra raţiunii. Relevarea complexităţii umane, intuirea realităţii subiective şi depăşirea celei obiective

-Creează eroi excepționali, care acționează în imprejurări ieșite din comun, și portretizează omul de geniu și condiția lui nefericită în lume; libertatea totală a creatorului. -Preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemarginite, ca proiecție subiectivă a spiritului uman, concepție preluată de la filozofii idealiști. Tentaţia spaţiilor nedefinite şi refugiul în spaţiile exotice. -Folosirea procedeelor artistice variate. Antiteza ocupă locul principal atât în structura poeziei, cât și în construirea personajelor, situațiilor, ideilor exprimate, -Ironia romantică dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un mijloc artistic folosit atât în satiră, cât și în poeme filosofice, -Asumarea poziției demiurgice (demonice) față de universul creat, -Preferă tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în evidență antinomiile specifice unei existențe contradictorii, -Lărgirea viziunii estetice prin inovație la nivelul speciilor literare, al

Opoziţia clasic – romantic la nivel estetic clasic romantic naiv sentimental obiectiv subiectiv unitar conflictual, dedublat sănătos bolnav echilibrat dezechilibrat (în sensul interiorizării) plastic muzical imitativ (de la mimesis) imaginativ, fantastic (de la phantasia) practicând poezia ca pe o artă a limitării o artă infinitului urmărind universalitatea urmărind „caracteristicul” raţional antiraţional (sau iraţional) static dinamic (M. Călinescu)

• relevarea complexităţii umane • • intuirea realităţii subiective • depăşirea realităţii obiective • tentaţia magiei, a supranaturalului, a stărilor extatice; în fapt, exploatarea fantasticului Introducerea unor noi categorii estetice: uratul, grotescul fantasticul, macabrul, pitorescul, feericul

Personajele • eroii aparţin tuturor mediilor sociale • eroii sunt excepţionali şi acţionează în contexte excepţionale • eroii sunt fie melancolici, depresivi, abulici, fie revoluţionari • tipologia romantică include: tipul demonic, titanul, geniul • proprie eroului romantic este starea de spleen (mal du siècle– fr. , Weltschmerz – germ. ) – plictisul, melancolia, starea de nelinişte nelămurită Ironia – o formă de manifestare a libertăţii neîngrădite a spiritului, într-o realitate pe care o modelează continuu; ea se transformă uneori în autoironie.