Material inspirat din Maria Ciara Carulli si Valentino

Material inspirat din Maria Ciara Carulli si Valentino Iezzi, Amarti per amare, Insieme 2003. I. ÎNVAŢĂ SĂ TE CUNOŞTI Dacă scoţi la lumină ceea ce este în tine, ceea ce e în tine te va salva, dacă nu, te va distruge.

I n n n Să nu-ţi fie teamă: scoate la lumină ceea ce este în tine, cu entuziasm, cu încredere, cu hotărâre, cu gingăşie. Numai aşa te vei cunoaşte. Zilnic găseşti ceva nou în tine. „Nimeni nu mă cunoaşte mai bine ca mine” spui tu. Nu fi atât de sigur. Dacă nu te iubeşti, dacă nu ai o sănătoasă autostimă poţi fi un străin pentru tine însuţi. Numai cel care se iubeşte pe sine se cunoaşte.

I n n n E greu să iubeşti, fără să te iubeşti. Nu toţi vor să se cunoască. Obstacole: lenea, frica, superficialitatea, dorinţa de distracţie, incapacitatea de a privi în interiorul tău. Socrate spunea: CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI. Din timpul anilor de formare trebuie să încerci să te cunoşti tot mai bine. Nu vezi doar lumini, ci şi umbre; de aceea e riscant. Dar să nu te temi de umbre. …

I n n n Ar trebui să începem prin a vorbi puţin despre EU. Ce este acest EU? Noi suntem ceea ce gândim: suntem scopurile noastre, dorinţele noastre, intenţiile, planurile, fricile, valorile, visele noastre. Dar să privim nu la suprafaţă (ne putem înşela), ci să „săpăm” în adânc. Priveşte la tine însuţi: cum apari în ochii tăi, ce anume contează pentru tine? Ce anume te reprezintă? . . . .

I n n n Noi devenim ceea ce credem că suntem. Tu cine crezi că eşti? Ce imagine ai despre tine? Ceilalţi sunt influenţaţi şi te văd aşa cum te vezi tu. . . ! Intră în fortăreaţa ta: Aceasta e cheia pentru a te iubi şi a iubi.

memoria egocentrică n n n Sunt foarte dezvoltate în noi atenţia şi memoria egocentrică. Eşti la un spectacol: rişti să nu fii atent la toate particularităţile, dar dacă cineva îţi rosteşte numele foarte probabil că vei auzi; avem o atenţie selectivă, adică egocentrică. Iată o listă cu adjective: timid – onest – curajos – autoritar – frumos – răbdător – gânditor Chiar şi capacitatea de a uita poate fi egocentrică: uităm ceea ce ne-a făcut să suferim, ceea ce ne-a rănit…

n n n Este egocentrică şi capacitatea de a distorsiona realitatea: lucrurile care ne privesc le privim mai obiectiv, mai acomodant, în favoarea noastră. E foarte răspândită şi iluzia protagonismului: „Dacă nu eram eu…”. Iluzia infailibilităţii: „Eu nu greşesc niciodată”… Dacă priveşti la tine însuţi îţi vei da seama că de multe ori ai urmat nişte modele. Poate îţi pui nişte măşti: pentru a ieşi în evidenţă, Unii învaţă cine sunt din efectul pe care-l fac asupra altora. Iată pentru ce e necesar să mă cunosc mai mult, ca să ţin la mine şi să ţinem unii la alţii aşa cum suntem. Numai aşa devii tu însuţi şi te vindeci de egoism, care nu înseamnă să te iubeşti pe tine însuţi, ci exact contrariul

Pericolele cunoaşterii de sine n n n Putem să nu ne cunoaştem: de frică, din superficialitate pentru că ne lipsesc instrumentele, din mândrie pentru că avem prea puţină autostimă.

n n n n n Super - PETRU Petru credea că e pescarul cel mai expert din lume, şi totuşi într-o noapte nu a prins nimic. Era umilit! Intervine Isus cu pescuirea minunată. A fost prima lecţie. A doua o primeşte când va fi numit „satană” de către Isus, A treia lecţie, serioasă şi decisivă despre falsa imagine despre sine, o primeşte în faţa soldaţilor care-l arestează pe Isus: el care a jurat că-şi va da viaţa pentru Isus este unul dintre primii care fug şi-l părăsesc. Apoi se leapădă de trei ori de el…Atunci descoperă că e un fricos, un laş, un egoist. Trece între timp Isus; privirile lor se încrucişează, iar Petru ieşind afară plânge amar (Lc 22, 62). Credea că se cunoaşte, că ştia cine este şi când acolo se trezeşte în faţa „unuia” pe care nu-l cunoştea. Viaţa lui Petru devine istoria noastră când avem o imagine înaltă despre noi, suntem orgolioşi în raport cu alţii şi cu viaţa.

n n n Mini - MOISE Într-un sens opus lui Petru, pericolul în care putem cădea e acela de a nu ne cunoaşte pentru că ne subevaluăm, prea mult ne considerăm incapabili, că nu suntem buni de nimic. Aşa e Moise din Biblie. El, în urma evenimentelor falimentare trăite în tinereţe, era convins că nu e în stare de nimic bun; s-a gândit să se retragă în pustiu şi să se facă cioban. Aici are revelaţia tufişului arzând care nu se consuma… Dumnezeu îl alege şi-l trimite la Faraon ca să elibereze poporul din Egipt… Caută tot felul de scuze… Dumnezeu se mânie pe el ca să-l convingă să meargă. Totul va fi foarte bine. Şi pentru noi falimentele, greşelile, deziluziile pot deveni un zid foarte înalt.

Nevoia unui profet n n n Pentru a ne cunoaşte adevărata valoare, este importantă pentru noi prezenţa celorlalţi: prietenii, părinţii ne pot ajuta, dar limitat, pentru că ochii lor sunt împăienjeniţi de iubire şi nu sunt capabili să spună tot ceea ce gândesc De aceea intervine nevoia unui profet.

Un prieten adevărat: NATAN n n n n n Ştim cum regele David şi-a pierdut capul după o femeie foarte frumoasă, pentru Betsabea, a făcut şi o crimă Păcatul lui era foarte mare, dar minţindu-se pe sine a reuşit să-şi justifice totul. Nimeni din anturajul său nu îndrăznea să-i amintească de delictul cu care se mânjise. În mod providenţial Dumnezeu a aşezat lângă el un profet, un ghid spiritual: Natan. Acesta îl ajută pe David istorisindu-i o poveste… şi spunându-i în final: „Tu eşti omul acela!” David îşi dă seama de ceea ce a făcut: „Am păcătuit înaintea Domnului!” (2 Sam 12, 1 -2. 13). La fel ca David şi noi avem nevoie de cineva lângă noi care ne vrea binele, care spune adevărul despre noi… Să-l căutăm pe Natan…

Să descoperim talentele îngropate n n n Avem nevoie de alţii pentru a ne descoperi limitele, erorile, dar şi pentru a cunoaşte darurile, calităţile, talentele noastre. Moise se simţea incapabil, era bâlbâit… Dumnezeu îi atribuie calităţi, dar el nu crede, e convins că nu are talente. Mulţi dintre noi cred că nu sunt capabili, că nu au daruri, pentru că nimeni nu i-a ajutat să le descopere; viaţa le-a arătat numai limitele, incapacităţile. Exemplul cu oul de vultur printre cele de găină. . . => Poate şi noi suntem vulturi care trăiesc convinşi că sunt găini, deoarece nimeni nu ne-a recunoscut ca vulturi şi nu ne-a învăţat să zburăm.

Cunoaşterea de sine e un drum lung n n n Mulţi nu ajung să se cunoască pentru că încep cu entuziasm, dar la prima greutate se împotmolesc. Alţii încep şi vor să se schimbe imediat, în scurt timp să recupereze totul. E o iluzie că te poţi schimba cu totul şi imediat. Cunoaşterea de sine e un drum lung şi greu şi numai cel care doreşte să-l parcurgă şi să ajungă la ţintă va reuşi. În Biblie istoria drumului pe care l-a parcurs poporul lui Israel pentru a se cunoaşte arată paşii pe care suntem chemaţi şi noi să-i facem:

Poporul a trebuit să fie conştient de ceea ce era: „sclav”. n n n A te cunoaşte înseamnă a fi conştient de ceea ce eşti: un timid, nesigur, mândru, cu o problemă sau alta. Mai întâi vedem mizeria şi sărăcia din noi, apoi, prin colaborarea noastră, încep să se schimbe lucrurile.

Poporul începe să trateze cu Faraonul. n n n n Moise şi Aron merg la Faraon unde fac mai multe minuni… Pe drumul schimbării se fac, mai ales la început, un pas înainte şi unul înapoi. Important e să nu ne descurajăm. Perseverenţa de a continua în cunoaşterea de sine (Moise a reuşit după a zecea plagă) va fi premiată. Fiecare dintre noi îşi are propriul „faraon” care nu-l lasă să se schimbe. El se poate ascunde în noi (fricile noastre) sau în afara noastră (părinţii sau alţii). Trebuie să luptăm împotriva acestui Faraon (la sfârşit va veni libertatea).

Dificultăţile pe care le întâmpinăm când începem acest drum n n n n Setea… foamea… Când începi drumul cunoaşterii de sine şi mai ales când începi să te schimbi, dificultăţile cresc: părinţii sau prietenii îţi spun că nu mai eşti acelaşi, că te-ai schimbat. E foarte mare ispita de a te întoarce (înapoi). Unii se eliberează de dependenţa de părinţi, apoi le vine greu să-şi asume responsabilităţile şi preferă să se întoarcă la acea dependenţă. Calea spre eliberare e un drum care trece prin pustiu. Uneori începi să murmuri ca şi poporul lui Israel.

Bucuria că au ajuns în ţara promisă n n n Şi pentru noi e o ţară promisă şi când ajungem Domnul ne face fericiţi. Această ţară e când ne cunoaştem mai bine uman şi spiritual. E ca şi cum te-ai vindeca de o boală gravă, devii senin, împăcat cu tine, cu viaţa, cu alţii, cu Dumnezeu. Descoperi că fericirea nu stă în bani, în muncă. Dacă nu stai bine cu tine însuţi, nimic nu-ţi poate da pacea.

Pentru a nu călători greşind viaţa. . n n n n Cine nu se cunoaşte riscă să-şi caute drumul într-o direcţie greşită. Moise credea că trebuie să fie toată viaţa cioban, în timp ce era chemat să fie conducătorul unui popor. Matei era vameş, credea că banul e totul. Iacob, Ioan şi Andrei sunt pescari profesionişti. Toţi credeau că-şi cunosc vocaţia, în schimb au greşit direcţia: pescari, dar de oameni. Aşa ni se poate întâmpla şi nouă dacă nu ştim cine suntem, e uşor să o apucăm pe o cale greşită sau, deşi suntem pe calea cea bună să o parcurgem cu un spirit greşit. Suntem chemaţi să descoperim la ce anume ne cheamă Dumnezeu şi cum să ne trăim această vocaţie. Altfel riscăm să greşim strada.

Multe şcoli ale vieţii n n n n Pentru a ne cunoaşte sunt multe şcoli, câte sunt modurile de a-l vedea pe om (antropologia). Nietzsche afirma că omul e puterea sa, Freud că omul e plăcerea sa, Sartre că omul e libertatea sa, Fromm că omul e auto-realizarea sa. Aceste curente de gândire au dat naştere la şcoli: yoga, traiuning, autogen, meditaţie transcendentală, programare, neuro-lingvistică. Noi creştinii avem antropologia noastră, şcoala noastră: ea afirmă că omul este fiul lui Dumnezeu compus din suflet, spirit, trup, dimensiuni care-l fac imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu, persoană fericită.

II. ALEGE SĂ-ŢI PLACĂ DE TINE “Homo vivens, gloria Dei”

II n n n Eu-l egocentric, aşadar, se opune unei evaluări sănătoase a eu-lui şi pune piedici auto-stimei. Se ajunge la măşti pentru a plăcea, pentru a se înşela că eşti ceea ce arată masca şi nu ceea ce ascunde. Să luptăm împotriva acestui eu distructiv şi să descoperim adevărata imagine despre noi înşine. Imaginea noastră se formează în copilărie şi continuă să crească în anii următori. Dacă nu o acceptăm, dacă nu privim în noi cu curaj, se produce un gol în noi şi vom încerca să umplem acest gol din noi cu succes, carieră, etc. Te invit, deci, învaţă să te simţi bine cu tine însuţi învăţând să te cunoşti.

II n n n Autostima poate fi recuperată acum. Îngrijeşte-te de copilul din tine, privindu-ţi viaţa cu ochii de acum, vorbind cu tine. Ce ţi-ai spus astăzi? Ce ai gândit astăzi despre tine? Raportul pe care-l ai cu tine se vede din modul cum îţi vorbeşti. Ce-ţi spui de obicei? Ai răbdare cu tine, încurajează-te!

II. Fii mereu un căutător de stele şi nu de întuneric Nimeni nu e întotdeauna strălucitor. Nu privi doar umbrele tale, ci şi lumina din tine. Ce anume vezi că străluceşte acum în tine? Nu subaprecia nimic din ceea ce eşti. n n n n n Împacă-te cu viaţa ta, vezi latura pozitivă din informaţiile primite din familie, şcoală, societate. Doar aşa vei depăşi ceea ce e întunecat, greu, ascuns în tine. Alege punctele tari şi porneşte de aici. Lista cu ceea ce nu-ţi place e prea lungă? (Imaginează-ţi că mergi spre aeroport cu o valiză prea grea. Rişti să pierzi avionul. Ai o posibilitate: lasă valiza, păstrează doar bagajul de mână şi aleargă. Lasă greutatea, şi iată ai ajuns la timp. Avionul pleacă. Ştiu, nu e uşor să laşi valiza, dar e posibil şi merită. ) Riscă. Singura greşeală e să refuzi să-ţi asumi un risc.

II. Nu te teme ! n n n Un insucces nu înseamnă un faliment. Dai faliment atunci când nu mai rişti. Atunci ai curajul să visezi, învaţă să visezi, adică să trăieşti din plin. Visele te împing înainte, te fac să crezi în aripile tale. Atenţie, ce înseamnă vis! Tu ce anume visezi? Nu noaptea, ci ziua. Spune-mi ce visezi, ca să-ţi spun cine eşti. Visele îţi arată că eşti unic, original. Fiecare dintre noi am învăţat să fim într-un anumit fel, deoarece aşa doreau părinţii noştri, aşa ne-au plăsmuit evenimentele vieţii. Toţi, care mai mult, care mai puţin, suntem bolnavi de autostimă şi am învăţat să ne punem o mască.

II. „Măştile” din Evanghelie n n n Bolnavul închipuit – soacra lui Petru (Mc 1, 29 -31) Este imagine aceluia care îmbracă masca „bolnavului” pentru a avea mereu nevoie de ajutorul celorlalţi, pentru a atrage atenţia asupra lui, afecţiunea lor. Are o frică: dacă într-o zi s-ar vindeca, nimeni nu se va mai ocupa de el.

Cel diferit – leprosul (Mc 1, 40 -45), … n n simbolul acelora care iau masca celor „diferiţi”…de alţii. Suntem afectaţi şi noi când, din cauza unei boli grave, a unor răni din copilărie, a unor situaţii familiale deosebite, credem că suntem diferiţi faţă de alţii, care nu au trăit aceleaşi situaţii

Timidul – omul cu mâna uscată (Mc 3, 1 -6) n n – îi era frică de judeca celorlalţi… de aceea stătea retras. Boala lui era sinonim cu păcatul. Timiditatea nu e ceva ce ne-a dat natura, ci e o mască. E ceva ce am învăţat în urma evenimentelor vieţii care ne-au făcut să ne simţim inferiori faţă de alţii, ne-au învăţat să avem o autostimă scăzută sau deloc.

Orgoliosul – Zaheu (Lc 19, 1 -10) – n n n mic, complexat, totuşi ia masca orgoliului, vrea să ajungă cineva. Poate şi noi luăm această mască încercând să depăşim complexele noastre de inferioritate, căutând autoafirmarea, făcând din studiu, muncă, raţiunea vieţii noastre. Devenim astfel sclavii rolului nostru.

Seducătorul – prostituata iertată (Lc 7, 36 -50). n n n Nu avea calităţi intelectuale, nu avea alte posibilităţi şi de aceea seducea bărbaţii pentru a-şi câştiga existenţa. Când te consideri lipsit de calităţi, de creativitate, poţi decide să faci ca şi prostituata, să foloseşti arma seducţiei pentru a cuceri afecţiunea, recunoaşterea din partea celorlalţi. Prezenţă frumoasă, politeţe, mare disponibilitate – orice numai să atragi atenţia.

Fariseul (Lc 18, 9 -14). persoana convinsă că respectând anumite reguli, devine perfectă. Şi noi de mici am fost învăţaţi să respectăm anumite reguli pentru a fi consideraţi buni, amabili. Am ajuns prizonierii anumitor reguli, convinşi că trebuie să-i facem fericiţi pe ceilalţi, dacă vrem să primim iubirea lor.

Cel aprins – posedatul din Gherasa (Mc 5, 1 -20) n n violent verbal şi fizic, nu putea fi legat. Luăm şi noi această mască atunci când ne aprindem, ne mâniem, nu se poate vorbi cu noi, avem nasul sus, nimic nu ne mulţumeşte.

Victima – văduva din Naim (Lc 7, 11 -17) n n n era de acum în categoria celor săraci ai lui Israel; murindu-i fiul, viaţa pentru ea s-a sfârşit, se simţea abandonată de Dumnezeu. E masca acelora care spun: „Toate mi se întâmplă numai mie… Ce nenorocos sunt… Dumnezeu a uitat de mine. ” Obişnuinţa de a ne lamenta amintind cauzele, situaţiile şi persoanele care au adus-o aici. Viaţa nu mai are sens! Mai sunt şi alte măşti. Pe toate le luăm deseori mulţi dintre noi.

A te accepta înseamnă a-ţi da jos masca n n n n E adevărat, avem măşti, dar cum să ne schimbăm? SĂ NE ACCEPTĂM – trebuie să învăţăm aceasta. Ce înseamnă a ne accepta? (Povestea omului care şi-a căutat o cruce pe măsură). Nu putem trăi fără limite, dificultăţi, fragilitate. Fiecare dintre noi are o cruce „pe care trebuie să o accepte”…. A te accepta înseamnă a fi conştient că crucea care ne face să suferim e cea mai bună pentru noi, nu avem nevoie de alta. Ne-a dat o problemă afectivă? . . . E mai bine pentru noi decât o problemă fizică ce ne-ar fi dărâmat. Şi invers.

Fazele drumului de acceptare 1. n Să fii conştient că nimeni nu e perfect. n Să renunţăm la pretenţiile perfecţionismului. n n Nu există o realitate fără limite, fără suferinţe, fără dificultăţi, fără încercări, fără cruce. Fiecare realitate îşi are limitele sale.

2. n n Încetează de a-ţi mai ascunde acea limită, dificultate, suferinţă. E indispensabil să te deschizi; altfel lucrurile nu se schimbă. Nu mai căuta alte soluţii de rezolvare. Dacă ai o problemă, acolo trebuie să priveşti, acolo trebuie să intri, trebuie să o accepţi şi să o înfrunţi pentru a o rezolva.

3. n n n Caută ajutorul celui care te acceptă. Caută o persoană care să te accepte şi să te primească pentru ceea ce eşti, care să ţină cu adevărat la tine, care să te poată ajuta. Prostituata din Evanghelie intră în casa lui Simon fariseul şi se aruncă la picioarele lui Isus – a căutat pe cineva care să o accepte aşa cum era.

4. n n n Vorbeşte despre ceea ce te face să suferi, chiar dacă e greu. Posedatul de la Gherasa a spus: „Ce ai cu noi, Isuse, Fiul lui Dumnezeu…? ” Trebuie să-şi exprime mai întâi toată mânia din interior, apoi să vorbească cu Isus, să-l asculte, să regăsească pacea…

5. n n n Pentru a ne accepta pe noi înşine trebuie să scoatem toată suferinţa pe care o purtăm în noi! Problemele nu se rezolvă aruncându-le la spate. Ele într-adevăr nu se mai văd, dar nu încetează de a ne apăsa, a ne îngreuna şi uneori a ne bloca. Posedatul s-a vindecat pentru că a început să vorbească! La fel se va întâmpla şi cu noi.

6. n n n Roagă-te pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu ca să te accepţi. La Mc 5, 21 -24 citim despre vindecarea fiicei lui Iair, care a venit să ceară vindecarea bolnavei. Sfinţii Părinţi văd în fiica lui Iair sufletul nostru pe care Domnul îl vindecă dacă îl rugăm.

7. n n n n Să primeşti acea limitare; apropie-te de ea, atinge-o, priveşte-o fără frică. Orice boală pentru evrei era contagioasă. Ce face Isus cu soacra lui Petru? Se apropie de ea, o atinge. La fel cu leprosul. Aşa trebuie să facem şi noi. Instinctul ne spune să nu ne apropiem, să nu ni-l amintim, să nu vorbim ca să nu suferim. Dar noi trebuie să facem contrariul.

8. n n n Avem nevoie de perseverenţă. Calea acceptării e lungă, vindecarea nu vine imediat. Vezi femeia cu hemoragie: Mc 5, 25 -34. „Dacă voi reuşi să-i ating măcar mantaua, mă voi vindeca”. n n Perseverenţa ei, voinţa de vindecare e premiată: se vindecă. În unele zile facem mai mult, în altele mai puţin: să nu ne îngrijorăm; creştem chiar şi atunci când nu simţim şi când ies la iveală lucruri negative. Important este să nu ne luăm ochii de la ţintă. Domnul lucrează în noi pentru a ne vindeca.

9. n n n La sfârşit, … premiul. La sfârşit facem o experienţă foarte frumoasă: e posibil să ne acceptăm, să regăsim seninătatea, să ne împăcăm cu noi înşine. Acea rană care ne făcea să suferim, acea limitare pe care nu reuşeam să o acceptăm a devenit fisura prin care Dumnezeu a intrat în viaţa noastră pentru a ne face fericiţi şi a ne da o viaţă nouă.

10. n n n Soacra lui Petru, odată vindecată, devine o femeie în slujba altora. Leprosul devine un misionar. Zaheu din avar devine un binefăcător al săracilor. Prostituata se pune în slujba Bisericii, între femeile care-l urmează pe Isus. În fond a ne accepta pe noi înşine înseamnă a ne descoperi persoane care ştiu să se simtă bine cu ele însele şi sunt capabile să facă multe pentru alţii.

III. IUBEŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău… iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi

III. IUBEŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI n n n Ce vrea să spună asta? Vrea să spună să crezi în tine însuţi, iar a crede în tine însuţi înseamnă să începi să fii fericit. A te îndoi de tine înseamnă a trăi în tristeţe. A crede înseamnă a fi tare; dubiul paralizează energia. (Petru pe mare: Mt 14, 22 -36). Câtă încredere şi iubire avea Paul! „Toate le pot în acela care-mi dă putere” (Fil 4, 13). Poţi să te încrezi în tine pentru că Dumnezeu are încredere în tine.

III. n n n E greu să aibă succes cel care e obişnuit să subevalueze totul, să nu se iubească. Şi se obişnuieşte aşa când nu se mai priveşte la luminile proprii şi apoi acestea se pierd una câte una. „Ceilalţi sunt mai buni decât mine… mai norocoşi… mai fericiţi”. Dar ce ştim noi despre alţii? Şi de ce să ne comparăm cu alţii? Fiecare îşi are istoria sa. Nu trebuie să ne învingem puţina stimă pe care o avem faţă de noi, ci trebuie să fim stăpânii ei. Să spunem nu oricărui sentiment de auto-subevaluare. Asta nu înseamnă să ne auto-înşelăm, ci să ne privim cu bunăvoinţă, acceptând limitele pentru a le depăşi, ori dacă nu, să convieţuim cu ele, evaluând calităţile şi dezvoltândule. . .

III. n n n Ai grijă de gândurile tale. Nu construi o cuşcă în jurul tău! Spune-ţi zilnic: „Tu nu eşti orişicine! Tu eşti cineva. De aceea începe să fii ceea ce eşti”. Nu e nimic mai biblic decât aceste cuvinte. „Capul sus, pieptul înainte” – cum ne spuneau în armată – ca să urci, pentru a-ţi găsi locul, care e tot mai sus. „Cum se vede în sufletul său, aşa e omul” (Prov 23, 7). Să crezi în tine însuţi, în ceea ce faci, ştii şi poţi face. Crezi în ceilalţi, fii disponibil pentru ei, dar nu-i folosi niciodată. Tratează-i bine.

III. n n n n Practic cum poţi depăşi gândurile negative, atitudinile de puţină iubire? Înlocuieşte imediat un gând negativ cu unul pozitiv. Factorul „distracţie” e foarte important pentru a reduce grijile, neliniştea, tristeţea, etc. Trebuie să te concentrezi asupra a ceva pozitiv pentru a te simţi mai bine. Îndreaptă-ţi atenţia asupra a ceea ce îţi place, te relaxează, tratează-te cu răbdare, cu perseverenţă. Spune: „Am să reuşesc”; „Dumnezeu mă iubeşte, Dumnezeu ştie totul, vrea numai ceea ce e bine pentru mine, mă conduce, duce la îndeplinire proiectul vieţii mele. De aceea sunt fericit şi mă simt sigur pe mine”. „Un drum de 10 km începe cu primul pas”. Fă imediat acest pas. Începe să te iubeşti spunându-ţi ceva drăguţ, încurajator, pe care să-l scrii pe un caiet.

FAMILIA: prima şcoală a iubirii n n n Dumnezeu e iubire, creează totul din iubire, cu atât mai mult omul. Noi de multe ori ne certăm cu Dumnezeu sau cu familia noastră pentru că nu suntem aşa cum am vrea. Dar în fiecare persoană sunt calităţi foarte mari, pentru că suntem chemaţi să fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Totuşi el ne încredinţează unui tată şi unei mamei pentru a învăţa să primim şi să dăruim iubire aşa cum face el. Când părinţii îşi îndeplinesc bine acest rol, atunci creştem cu o sănătoasă capacitate de a iubi, cu o autostimă sănătoasă….

Câteodată, ceva nu funcţionează. n n n n Puţini au o copilărie senină, fără probleme. Părinţii ne-au educat aşa cum au fost şi ei educaţi; poate greşesc fără săşi dea seama. Atât posesivitatea, hiperprotectivitatea cât şi delăsarea sunt atitudini greşite. Uneori părinţii vor ca fiii lor să devină ceea ce vor ei, să le satisfacă aşteptările. Atunci fiii cresc cu o mare atenţie faţă de aparenţe, pentru judecata lumii, simţind mereu că sunt sub observaţie…. Alteori copilăria cunoaşte boala, doliul, separarea părinţilor sau diferite violenţe. Rezultatul? Noi nu ne iubim, nu am învăţat să ne iubim, trăim cu tot felul de măşti, ne apărăm mereu, şi dacă nu ne ajută cineva nu ne dăm seama niciodată că nu suntem noi înşine. Să „reparcurgem” drumul iubirii ca să ieşim din această situaţie.

Calea celor 5 A: autocunoaşterea, n acceptarea de sine, n aprecierea de sine, n aspectul: să ţii la tine, atenţie: grija faţă de tine. n n n Despre primele două am mai vorbit. Să ne oprim asupra celorlalte trei:

1. Aprecierea de sine n n n Să te apreciezi, adică să începi să spui despre tine calităţile, capacităţile tale. Aceasta nu înseamnă a fi orgolios, ci să recunoşti ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Să fim atenţi la umilinţa falsă. În viaţa noastră pot exista două excese: n să te consideri mereu şi numai păcătos n să vrei să vezi numai propriile calităţi. A te iubi pe tine însuţi înseamnă a recunoaşte şi una şi alta. Nu eşti numai vierme sau numai monument. Adevărul e la mijloc.

Mt 25, 14…povesteşte parabola talanţilor. n n n Există daruri naturale şi daruri supranaturale (carismele Duhului Sfânt). Datoria omului este să le descopere. În lume sunt şi talente false, talanţi falşi: când se spune că pentru a reuşi în viaţă trebuie să devii campion de fotbal, actor, politician, fotomodel. Se uită faptul că fiecare este unic şi posedă daruri originale şi diferite de altora. Din ziua Botezului avem în noi o încărcătură de focuri de artificii care trebuie să explodeze ca să producă sunete, forme, culori diferite. Unii la 20 -30 -40 de ani nu au explodat încă. De ce? Pentru că focoasa e udă, le lipseşte autostima, încrederea în sine, nu au descoperit talentele şi sunt convinşi că nu posedă nimic!

A ţine la tine însuţi, n n n n adică să îmbrăţişezi acele părţi din tine care nu-ţi plac, acele limite care te fac să suferi. Eu-ul sfânt şi eu-ul păcătos constituie identitatea noastră. O imagine foarte frumoasă de cum ne învaţă Domnul să ţinem la noi găsim în Evanghelia lui Ioan, când Isus apare după învierea ucenicilor săi pe Lacul Tiberiadei… La cele trei lepădări ale lui Petru Isus răspunde cu trei mângâieri, cu trei îmbrăţişări. Petru se împacă cu sine însuşi şi învaţă să-şi accepte fragilitatea, să ţină la sine însuşi. Nouă ne este greu adesea să ne mângâiem, să ne iertăm, să ne împăcăm cu fragilitatea noastră. Singurul mod de a o depăşi e să învăţăm să o „îmbrăţişăm”.

Să fim atenţi la nevoile noastre n n n Din Evanghelie, parabola Bunului Samaritean ne ajută să înţelegem în ce constă această atenţie: Lc 10, 29 -34. Să ne închipuim că acea persoană distrusă, întinsă pe pământ este partea noastră fragilă, ceea ce nu acceptăm, nu ne place la noi. De câte ori nu ne-am comportat ca preotul sau ca levitul – la întâlnire privim în altă parte. Muncă, studiu, prieteni: nu am timp să mă gândesc la mine. Samariteanul, în schimb, se apropie, e atent, îl îngrijeşte; aşa trebuie să ne comportăm cu noi: să ne apropiem de partea din noi aflată în nevoie, să o privim, să-i dăm atenţia pe care o merită. Atenţia legitimă faţă de noi înşine ne ajută să ne dispunem mai bine în slujirea celorlalţi.

IV. TU ŞI CEILALŢI “La început era…comuniunea” Martin Buber

Cine sunt ceilalţi? n n n n Desigur îţi vin în minte o mulţime de persoane. Sunt toţi ceilalţi diferiţi de tine – ALŢII. Dar de fapt nu sunt chiar atât de diferiţi de tine, au multe în comun cu tine. De aceea nu te închide, nu te înconjura cu sârmă ghimpată pentru a te proteja, pentru a delimita spaţiile tale private; lasă ca alţii să intre în casa ta… „Celălalt” e casa unde te poţi retrage, unde te poţi odihni. Cine este aşadar „casa” ta unde vrei să te opreşti când eşti obosit? Cine e un „altul” care locuieşte la rândul său în tine? Cui i-ai dat cheile eu-lui tău şi poate intra fără să sune la uşă?

E frumos să locuieşti şi să fii locuit n n n n n Atunci celălalt devine o parte din tine. „Casele” goale, chiar dacă sunt frumoase, sunt mereu triste. Tu eşti ca un mozaic unic, original, iar alţii fac parte din tine. Dacă te bucuri de acest lucru, începi să te simţi mai bine. Dacă vrei să ajungi mai repede, mergi singur; dacă vrei să ajungi mai departe, fii împreună cu alţi tovarăşi de drum. Eşti făcut să ai o mulţime în inimă, care vrea să intre, au un nume şi trăiesc lângă tine. Dacă-i iubeşti, fă-i să intre în viaţa ta: va fi loc pentru toţi. Inima ta e făcută să se dilate, şi nu pentru a sta într-o companie retrasă. Copii, tineri, adulţi, bătrâni, rude, prieteni (spiritualitatea de comuniune – NMI 43).

IV. n n n n Ieşi din proprietatea ta privată, stai cu alţii, nu te gândi doar la tine, intră în raport cu ceilalţi; asta te va ajuta să te iubeşti şi să ştii să iubeşti, se vor lărgi hotarele tale. Apropie-te de ceilalţi pe vârful picioarelor, cu respect şi delicateţe. Foloseşte puţine cuvinte şi multă inimă, participă, împărtăşeşte cu faptele, cu viaţa. Cine iubeşte trebuie să înţeleagă şi să vorbească limbile celorlalţi (străinii care vin la studii sau la muncă în Italia). Unii vorbesc numai o singură limbă: a lor proprie. Dar celălalt poate fi diferit în expresii, gânduri, gesturi, sentimente, şi atunci trebuie să încerci să-l înţelegi apropiindu-ţi limba lui. Şi tu poţi fi poliglot (NMI). Pentru a vorbi despre iubirea faţă de sine însuşi în raport cu celălalt, vom lua un personaj-ghid, pe Adam, deoarece din Gen ies la iveală lucruri interesante referitor la aceasta.

Importanţa trupului în raport cu ceilalţi n n n Gen 3, 7: „Ochii lor s-au deschis şi şi-au dat seama că sunt goi… şi-au cusut frunze de smochin în jurul şoldurilor”. Înainte de păcat stăteau bine împreună, senin în goliciunea lor; odată cu păcatul se schimbă raportul cu trupul lor: se ruşinează. Zicând aceasta Biblia ne învaţă că: n n n Noi suntem trupul nostru: prin el spunem celuilalt cine suntem. Grija pe care o avem faţă de el, modul în care îl prezentăm (haine, păr) e ceea ce vrem să arătăm altora din noi înşine. Trupul face posibilă trecerea din interiorul nostru în interiorul celuilalt (spunem „te iubesc” sau „te urăsc” cu ochii, zâmbetul, gesturile). Trupul e impregnat de spiritul nostru, de inteligenţa noastră, de trecutul nostru, de valorile noastre. Orice gest al trupului nostru comunică ceva. Să reflectăm şi să înţelegem mai bine raportul pe care-l avem cu trupul nostru atunci când mergem în întâmpinarea celorlalţi.

SPAŢIUL MEU VITAL ŞI CEILALŢ n n Biblia continuă: Gen 2, 15 - „Dumnezeu i-a aşezat într-o grădină” Dumnezeu le dă o responsabilitate… Nu tot Edenul, ci numai o parte, o grădină. Fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi dă un spaţiu vital personal la nivel fizic, afectiv, relaţional, juridic. Asta înseamnă că: n n n Nu avem tot spaţiul pe care-l vrem (dacă fac ce vreau, ce simt – celălalt este considerat iadul meu în măsura în care-mi limitează libertatea; Nu suntem responsabili numai de colţul intereselor noastre egoiste (nu mă interesează; toate se învârt în jurul meu); Să primim şi să locuim spaţiul încredinţat cu hotarele sale; fără a avea pretenţia de a rezolva problemele celorlalţi dacă ei nu vor (limite), îngrijindu-ne şi de acele dimensiuni care, deşi fac parte din spaţiul nostru, ne interesează mai puţin.

IV n n Gen 2, 15: „Ca să o cultive şi să o păzească”, să o îngrijească, să o aşeze, să o locuiască. Acest spaţiu vital suntem chemaţi să-l îngrijim şi să-l apărăm: n Să-l îngrijim – atenţie: timpul pe care-l dedicăm unui lucru arată cât de important e pentru noi. n Să-l apărăm – mulţi sunt duşmanii care ameninţă creşterea persoanei noastre şi a vieţii noastre relaţionale.

diferite „moduri” în care trăim spaţiul nostru vital Dacă-l asemănăm cu un teritoriu distingem: n n PAJIŞTEA – când suntem persoane superprimitoare, ajutăm pe toţi, ascultăm la orice oră, … dar vorbim puţin despre noi înşine, dăm puţin spaţiu nevoilor noastre, deoarece ne dedicăm altora. Iar dacă nu ni se recunoaşte munca ne plângem. Totul se naşte din teama de a nu rămâne singuri.

TRANŞEEA… n n n n – când ne apărăm de toţi şi de toate, avem gata mereu un răspuns, o justificare pentru ceea ce facem, nu acceptăm corectări şi ţinem pe ceilalţi la distanţă, ridicăm vocea, ameninţăm, suntem geloşi şi posesivi pe lucrurile şi persoanele apropiate, nu avem încredere decât în foarte puţini. Suntem critici cu toţi şi cu toate, nu credem în iubire, prietenie… dacă cineva greşeşte s-a terminat totul, nu cunoaştem cuvântul iertare. Totul se naşte din faptul că nu ne-am simţit vrednici de iubire, ori părinţii ne-au învăţat să ne raportăm la alţii în felul acesta.

MLAŞTINA n n – când trăim în ambiguitate cu noi înşine şi cu alţii, nu suntem persoane clare, ci acceptăm compromisuri, nu suntem ce gândim, renunţăm la multe pentru a păstra o impresie bună în ochii altora. Acest lucru dă naştere unei duble personalităţi, uneori o viaţă dublă, pentru că avem ceva de ascuns. Totul se naşte din frica de a nu fi acceptaţi sau din căutarea avantajului personal.

LAGĂRUL n n când ne simţim oprimaţi de forţe externe obscure. De aceea suportăm această singurătate din care dorim să ieşim, dar adesea ieşirea se face în mod greşit: n n înconjurându-ne de sunete, zgomote sau de persoane, dar numai „în jurul nostru”, fără a intra într-o adevărată intimitate cu ele. Motivele care ne împing să trăim astfel sunt multe, dar adesea devenim conştienţi că acest mod e greşit numai atunci când ne decidem să începem să ne cunoaştem.

n n n n n Există însă un mod sănătos, normal de a trăi spaţiul vital şi acesta se hrăneşte cu: RESPONSABILITATE – să trăieşti cât mai bine „în şi pentru partea ta”. ÎNCREDERE – permite celuilalt să locuiască în teritoriul tău; riscă. RESPECT – nu pretinde de la celălalt ce nu poate ori nu vrea să-ţi dea. DIALOG –ascultare şi cuvinte. SINCERITATE – claritate şi adevăr. COMUNICARE ADEVĂRATĂ ŞI PROFUNDĂ – cele cinci nivele de comunicare…. DAR. IERTARE (Dumnezeu) – acceptarea limitelor celuilalt.

Gen 2, 16 -17: n „Puteţi mânca din toţi copacii… dar… nu din pomul cunoaşterii binelui şi răului”. n n n Există lucruri care nu se pot face chiar dacă se petrec în spaţiul nostru de putere, de acţiune. Gândindu-ne la crima comisă de Cain asupra fratelui său Abel, e uşor să înţelegem că nu vom fi niciodată judecătorii vieţii celuilalt, chiar dacă suntem responsabili de ea…; după ce am făcut tot ceea ce puteam face, trebuie să respectăm alegerile celuilalt, chiar dacă suferim.

V. DESCOPERĂ CĂ EŞTI O CAPODOPERĂ n Din Psalmul 139: „Tu ai plăsmuit rărunchii mei, m-ai ţesut în sânul mamei mele. Te preamăresc pentru că sunt o făptură atât de minunată; minunate sunt lucrările tale, Tu mă cunoşti până în adâncuri. Nu-ţi erau ascunse oasele mele când eram plăsmuit în taină, urzit în adâncurile pământului!… Ochii tăi m-au văzut înainte de a mă naşte… Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte gândurile mele şi călăuzeşte-mă pe calea veşniciei. ”

Tu eşti o capodoperă! n n Dumnezeu face numai capodopere. Dar nu e de ajuns doar să se ştie. Trebuie să o experimentezi. Pentru aceasta trebuie să depăşeşti încet-încet experienţele negative care în copilărie te-au convins poate de contrariul.

De unde să începi? n n De unde e mai simplu, de la un raport mai bun cu propriul tău corp. De aceea e necesar să depăşeşti unele moduri de gândire cum ar fi: n n platonismul, care consideră trupul ca un fel de închisoare în care sufletul se zbate încercând să se elibereze; filozofiile orientale pentru care trupul e ca un fel de înveliş, ambalaj ce se poate schimba, care ar duce la zeci şi sute de forme, cu sufletul într-o continuă migraţiune de la o viaţă la alta; filozofiile occidentale care consideră trupul ca un instrument de lucru, ca obiect doar al plăcerii. Trebuie să spunem „NU” hotărât acestora.

Dar atunci, ce este trupul? n n n Este acea parte din tine care împreună cu sufletul, într-o integrare reciprocă, constituie totalitatea unică ce eşti tu. Tu nu locuieşti în trup, eşti trupul tău, iar trupul, aşadar, nu este CEVA, este CINEVA, eşti tu însuţi. Iată o parte din capodopera pe care trebuie să începi să o redescoperi şi să o accepţi. Dar trupul nu se exprimă niciodată în totalitate pe sine. Sufletul, interiorul tău îl plăsmuieşte, progresiv, după chipul său.

V. n n n Adevărata frumuseţe se naşte din armonia cu sine însuşi, din faptul că te recunoşti ca o capodoperă unică şi irepetibilă. Ca tine nu există şi nici nu va exista nimeni vreodată; ca tine, cu calităţile şi defectele tale, pentru că o capodoperă e făcută din lumini şi umbre. Ca să te percepi, aşadar, ca o capodoperă, trebuie să te împaci şi cu umbrele tale. De aceea nu înceta vreodată să te pui la încercare. Lasă-te provocat de viaţă: vei învăţa să te priveşti, vei şti să citeşti misterul lucrurilor.

V. n n Dacă vrei să te descoperi ca o capodoperă, angajează-te să faci bine ceea ce ai de făcut, nu lăsa ca ceva să-ţi stingă speranţa, continuă-ţi drumul chiar şi atunci când eşti obosit şi nu mai poţi alerga. Nu lăsa ca cineva să te oprească, să te limiteze, să te zdrobească, nu-i da nimănui putere asupra ta, iar dacă ceva te apasă, nu uita că tu eşti capabil să te eliberezi (prin har).

Împacă-te cu umbrele tale n n n Împacă-te mereu cu umbrele tale privindu-le drept în faţă, chemându-le pe nume, luându-le în mâini şi expunându-le la soare, la soarele iertării. Da, învaţă să te ierţi, primeşte-te aşa cum eşti şi împacă-te cu istoria ta, oricare ar fi ea. În felul acesta rănile interioare nu-ţi vor mai face rău, se vor vindeca, iar tu te vei simţi o capodoperă.

Is 43, 1 -4 n „Nu te teme de nimic, căci eu te izbăvesc. Te-am chemat pe nume, eşti al meu. Dacă vei trece prin ape (acestea pot fi inconştientul ameninţător) eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca (amintirile tale care te rănesc). Dacă vei merge prin foc, nu te va arde (patimile tale, instinctul tău), iar flacăra nu te va aprinde… pentru că tu eşti preţios în ochii mei, ai o mare valoare şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta” ().

V. n n n E Dumnezeu însuşi cel care-ţi spune că eşti o capodoperă. Acum tu trebuie să experimentezi având o relaţie bună cu trupul tău, cu mintea ta, cu sufletul tău. Cum e posibil? Oamenii îşi pot schimba viaţa schimbându-şi atitudinea minţii. Contează mult ceea ce gândeşti despre tine. Tu devii ceea ce gândeşti despre tine. De aceea trebuie să ai idei frumoase, de iubire, de speranţă, de bunătate pe care le găseşti în adâncul tău. Fii un căutător de perle. Dacă te vezi şi gândeşti că eşti o capodoperă, asta vei fi; dacă te vezi şi gândeşti că eşti o oală spartă, asta vei f

V. n n Trupul e acea parte a persoanei care până nu demult a fost privit cu suspiciune, mai ales de cei care urmăreau o cale spirituală. Astăzi se re-evaluează: face parte din capodopera care este persoana noastră. Toţi suntem capodopere: problema e să o credem! Sunt două obstacole care ne pot împiedica să o credem:

Complexul celui „urât” n n Este imaginea prea negativă pe care adesea o avem despre noi înşine şi din care nu putem ieşi ca să ne vedem frumoşi. Comedia „CIRENAU” vorbeşte despre acest om – Cirenau – care avea un nas foarte mare, pe care nu reuşea să-l accepte. O fată, Roxana, se îndrăgosteşte de el, dar el nu poate să creadă că o femeie se poate îndrăgosti de un tip cu un nas atât de urât şi continuă să refuze această iubire şi moare singur şi nefericit. Nu a reuşit să descopere că frumuseţea persoanei nu depindea de acel defect. Prizonier, o viaţă, al imaginii negative despre sine, moare nefericit. La fel ni se poate întâmpla nouă: nu credem în complimentele celorlalţi. Credem că doar judecata noastră e adevărată, nu acceptăm că unii ţin la noi, în ciuda defectelor noastre.

Complexul celui „foarte frumos ” n n E atunci când cineva are o consideraţie prea înaltă despre sine, prezumţie. Este frumuseţea lui Narcis care era atât de îndrăgostit de propria-i imagine încât trăia pentru ea şi în funcţie de ea, astfel că într-o zi, oglindindu-se în apa unui lac pentru a vedea dacă totul e în ordine, a căzut şi s-a înecat.

Cum să ieşim? n n Cum ne dăm seama dacă avem o imagine prea negativă sau prea pozitivă despre noi înşine? Dacă vrem să descoperim frumuseţea a ceea ce suntem trebuie să vrem. Dacă vrem, Dumnezeu ne dă posibilitatea să o facem. Dacă vrem, putem. Sfânta Tereza de Avila, mare maestru pe calea maturităţii umane şi spirituale, afirmă că „ceea ce nu am făcut în 20 de ani, Dumnezeu poate face în şase luni”.

Privirea celor care ne iubesc n n n n n E un alt ajutor pentru a ne regăsi iubirea de sine, autostima. În Biblie cei care-i privesc cu iubire pe ceilalţi şi-i ajută să redescopere propria frumuseţe se numesc „îngeri”. Avem nevoie măcar de unul! Cine sunt „îngerii”? Sunt acele persoane care ne spun: „Eu te iubesc, eu ţin la tine aşa cum eşti, pentru mine eşti bine aşa cum eşti şi te ajut să scoţi afară din tine ceea ce ai mai bun”. De exemplu, Roxana este îngerul lui Cirenau, dar el nu-şi dă seama şi moare nefericit. În Biblie sunt multe exemple de felul acesta…. Dumnezeu trimite mereu îngeri, persoane care ne privesc cu alţi ochi şi plini de încredere şi ne vindecă de toate privirile rele cu care am fost văzuţi din copilăria noastră. Pentru fiecare dintre noi este un înger şi dacă nu-l avem, trebuie să-l căutăm pentru că există. Dumnezeu a trimis mereu îngeri pentru a conduce persoanele care trebuiau să vină spre El.

E greu să ne ajutăm singuri n n n O cursă în care am putea cădea uşor e aceea de a voi să rezolvăm lucrurile singuri. Ochii celorlalţi sunt cea mai bună oglindă pentru a putea vedea bine şi nu ochii oricui, ci ai unuia care ştie să ne iubească într-un mod sănătos şi matur şi ne poate ajuta să redescoperim ceea ce suntem (DS). Prietenii, pe lângă DS, sunt aceia care, privindu-te, îţi spun: „Eu ţin la tine aşa cum eşti şi vreau să te ajut să scoţi din tine ceea ce ai mai bun”. n Ei ne spun mereu adevărul. Ei trebuie să fie îngeri, iar noi trebuie să fim îngeri pentru prietenii noştri.

Privirea plină de iubire a lui Dumnezeu ne vindecă n n n n Atunci când nu reuşim să credem că el ne iubeşte, înseamnă că avem o imagine distorsionată despre El: credem că e departe, indiferent, uneori sever, nedrept. Chiar şi noi preoţii Bisericii am contribuit la formarea acestor imagini greşite despre Dumnezeu. Dar adevărata imagine a lui Dumnezeu este alta: Dumnezeu este iubire (mătuşa şi-a îmbrăţişat nepotul); El nu vrea moartea păcătosului. Biblia dă mărturie despre aceasta: Biblia este o „scrisoare de iubire pe care Dumnezeu a scris-o fiecăruia dintre noi” (Sfântul Augustin). Prin intermediul ei, Dumnezeu ne priveşte, iar privirea lui este mereu o privire de iubire. Voi câte ore pe săptămână petreceţi cu Domnul, citind Biblia? Când vă rugaţi? Dacă nu stăm deseori sub privirea sa, nu putem spera să ne vindecăm.

Iată două fragmente (Ozea şi Ieremia) în care putem simţi această privire iubitoare a lui Dumnezeu Os 11, 1 -4: n Când Israel era un copil, eu l-am iubit şi din Egipt am chemat pe fiul meu. Dar cu cât profeţii îi chemau, cu atât ei se depărtau; au adus jertfe baalilor şi tămâie chipurilor idoleşti. Şi totuşi eu l-am învăţat pe Efraim să meargă şi l-am ridicat în braţe, dar n-au văzut că eu îi vindecam. I-am atras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste, am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de lângă gură. Mam plecat spre ei şi le-am dat de mâncare”. n Poţi să nu iubeşti un astfel de Dumnezeu?

Ier 31, 20: n n n „Nu este oare Efraim un fiu scump, un copil iubit de mine? Căci când vorbesc de el, îmi aduc aminte cu gingăşie de el; de aceea îmi arde inima în mine pentru el şi voi avea milă negreşit de el, zice Domnul”. Putem găsi nenumărate astfel de texte în Biblie. Un psalm vorbeşte foarte frumos despre măreţia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi: Ps 8. Persoana care vorbeşte (autorul psalmului) a experimentat această iubire, o simte în interiorul său şi exclamă: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul: deasupra cerurilor se înalţă măreţia ta. Dacă privesc cerul, lucrarea mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, ce este omul că te gândeşti la el şi fiul omului că-l iei în seamă? Şi totuşi l-ai făcut puţin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu slavă şi măreţie: i-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus sub picioarele lui”. Fie ca fiecare dintre voi să se simtă iubit în acelaşi mod.