LICEUL CU PROGRAM ~ SPORTIV BOTOSANI STUDIU DE CAZ REALIZAT DE : 1. CIRCIU CORNEL 2. PRISACARU EUSEBIU 3. ANTON ANDREI 4. STERCIUC ROBERT CLASA A ~ XI ~. D 2011.
* Mentalitatea Medievala * Studiu de caz * Mitropolitul Dosoftei - Criticismul Junimea - Bibliografie * Despre graiul - Jurimea - Lucrari Tiparite Moldovenilor - Lucrari in Manuscris - Sediul Junimea * Despre literele - Psaltirea in Versuri Petre Carp - Alte lucrari Moldovenilor Vasile Pogor - Presupusele inceputuri * Literatura apocrifa Iacob Hegruzzi Literare ale lui Dosoftei * Literatura religioasa Theodor Rosetti - Dictionar * Mitropolitul Antim Ivireanu La Sfarsitul sec. al XVII-lea Titu Maiorescu - Bibliografie * Umanismul si Iluminismul * Salonul “ Junimea” * Mitropolitul Varlaam Piese din mobilierul lui Titu Maiorescu : * Literatura Romana - Bibliografie I. O cercetare critica asupra poieziei Romane - Lucrarile Tiparite In perioada pasoptista 1. Comediile d-lui Caragiale - Alte lucrari - Reeditari ale Operei 2. Mihai Eminescu , * Dimensiunea Religioasa a existentei 3. Betia de Cuvinte , • * Stilurile Limbii Romane : - Lucian Blaga - Dramaturgia lui Lucian Blaga - Mesterele Manole II. Istoria Literaturii Romane, III. Junimea in Istoria LT. Romane Moderne CUPRINS …………. .
Mitropolitul Dosoftei 1624 ~ 1693 “Dimitrie Barilă. “
Bibliografie ~Mitropolitul Dosoftei * A invatat la Iasi probabil la Colegiul intemeiat in 1640 la manastirea "Sf. Trei Ierarhi", apoi la scoala Fratiei ortodoxe din Lvov, unde a facut Studii umaniste si de limbi. * Calugarit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Husi (1658 -1660) si Roman (1660 - 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671 - 1674 si 1675 - 1686); in toamna anului 1696 dus in Polonia de ostile regelui Jan Sobieski, unde a ramas pana la sfarsitul vietii. * A fost unul dintre cei mari carturari din trecutul nostru, fiind primul poet national, primul versificator al Psaltirii in tot Rasaritul ortodox, primul traducator din literatura dramatica universala si din cea istorica in romaneste, primul traducator al cartilor de slujba in romaneste in Moldova, primul carturar roman care a copiat documente si inscriptii, unul dintre primii cunoscatori si traducatori din literatura patristica si post patristica la noi si care a contribuit la formarea limbii literare romanesti. ………
Lucrari tiparite ~ "Psaltirea in versuri", Uniev 1673, cu peste 500 p. , si 8. 634 de versuri (la un loc cu Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu) ~ “ Dumnezeiasca Liturghie", Iasi, 1679 (ed. a II-a, Iasi, 1683); ~ “ Psaltirea de-nteles", Iasi, 1680 (text paralel: slavon si roman); ~ “ Molitalvnic de-nteles", Iasi, 1683, avand, dupa prefata, un ~“ Poem cronologic despre domnii Moldovei", cu 136 versuri; ~ “ Paremiile preste an", Iasi, 1683. ~ “ Poemul cronologic", cu mici adaosuri si modificari si "Viata si petrecerra sfintilor", 4 vol, Iasi, 1682 - 1686, lucrare de compilatie, dupa izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) si slave.
Lucrari in Manuscris *Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oara in romaneste: - "Istoriile lui Herodot" - "Cronograful lui Matei Cigalas" - "Pateric grecesc" - "Mantuirea pacatosiior" a lui Agapie Landos - "Viata si minunule Sf. Vasile cel Nou" - fragmente * Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament facuta de Nicolae Milescu, care s-a tiparit la Bucuresti, in 1688. In timp ce se afla in exil in Polonia, a tradus introducerea (prologue) dramei "Erofili", scrisa de poetul cretan Gheorghe Hortatzis (inceputul sec. XVII), inspirata, la randul ei, din piesa Orbecche a italianului Giraldi, pastrata fragmentar (154 de versuri); incepe acum si traducerea "Dogmaticii Sf. Ioan Damaschinul" (se pastreaza 4 capitole din cartea I). * La rugamintea patriarhului Ioachim al Moscovei si a mitropolitului Varlaam Iasinski al Kievului, a tradus din greceste in slavo-rusa mai multe lucrari teologice: - Scrisorile Sfantului Ignatie Teoforul - Constitutiile Sfintilor Apostoli - Istoria bisericeasca si privire mistica a patriarhului Gherman I al Constantinopolului - Dialog impotriva ereziilor, si despre credinte noastre a lui Simeon al Tesalonicului - 40 de cuvantari (Margaritare) ale unor Sfinti Parinti (34 ale Sf. Ioan Gura de Aur). Tot acum a alcatuit, in slavo-rusa, o culegere de texte patristice si liturgice despre prefacerea Sfantelor Daruri.
Psaltirea in versuri * Ioan Bianu, "Psaltirea in versuri publicata dupa manuscriptul original, si de pe editiunea de la 1673", Bucuresti, 1887, LVI, 520 p. ; * N. A. Ursu, "Dosoftei. Psaltirea in versuri. " 1673, Iasi, 1974, LX, 1165 p. ; * N. Ursu, "Dosoftei: Opera. I. Versuri", Studiu introductiv de Al. Andriescu, Bucuresti, 1978, 544 P. ; * Augustin Z. N. Pop, "Glosari la opera mitropolitului Dosoftei", Cernauti, 1944, 45 p. , * R. Ciocan, "La genese du Psautier de Dosithee", in "Balcania", VII, 2, 1944, p. 428 -446; *Pr. Niculae Serbanescu, "0 sarbatoare a cartii romanesti: Trei sute de ani de la aparitia Psaltirii in versiuni a mitropolitului Dosoftei al Moldovei", in BOR, an. XCI, 1973, nr. II - 12, p. 1216 1237; * Gavril Istrate, "Limba romana literara in "Psaltirea in versuri" a lui Dosoftei", in MMS, an. L, 1974, nr. 9 - 12, p. 7 77 - 799. . . . .
Alte Lucrari * Dan Simonescu, "Dosoftei traducator din dramaturgia universala", in rev. `Manuscriptum", an. III, 1972, nr. 3, p. 28 -41; * N. A. URSU, "Versuri ale Dosoftei atribuite lui Miron Costin", in LR, an. XXIII, 1974, nr. 2, p. 137 -152. * C. Lacea, "Untersuchtun uber Sprache der `Viata si petrecerea sfintilor" des metropoliten Dosoftei", in vol. G. Weigand, Jahresbericht des Institute fur rumanische Sprache zu Leipzig, 5, 1898, P. 51 - 144. …………
* * * * * Pr. Scarlat Porcescu. "Psaltirea de-nteles", Iasi, 1680, in MMS, an. LVI, 1980, nr. 6 -8, p. 605610; Pr. Niculae Serbanescu, "Trei sute de ani de la tiparirea la Iasi a Psaltirii de-ntales a Sfantului Imparat proroc David de catre mitropolitul Dosoftei al Moldovei", in BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 11 -12, p. 1159 -1172. D. Puschila, "Molitvelnicul lui Dosoftei. Studiu asupra limbii", in An. Acad. Rom. , M. S. L. , s. II, t. 36, Bucuresti, 1915, p. 1 -114; Pr. Paul Mihail, "Molitvelnicul mitrropolitului Dosoftei" - 1681. La implinirea a 300 de ani de cand a fost tiparit, in MMS, an. LVII, 1981, nr. 4 -6, p. 315 - 333; Pr. Paul Mihail, "Gravura originala romaneasca": Molitvelnicul mitropolitului Dosoftei din 168 l in MMS, an. XXXIII, 1991, nr. 10 -12, p. 640 -651. "Dosoftei. Dumnmezeiasca Liturghie", Editie critica de N. A. Ursu, Iasi, 1980, LIX + 352 p. ; Pr. Ioan Ionescu. "Trei sute de ani de la tiparirea Liturghierului de mitropolitul Dosoftei", in GB, an. XXXVIII, 1979, nr. 9 - 10, p. 995 -1015. Nestor Vornicescu. "Mitropolitul Dosoftei traducator si editor al unor texte patristice", in MMS, an. L, 1974, nr. 9 -12, P. 748 -752; Nestor Vornicescu, "Scieri patristice si post patristice in preocuparile mitropolitului Dosoftei", in MO, an. XXVI. 1974, nr. 9 - I 0, p. 718 -731 Alexandru Elian, "Mitropolitul Dosoftei si literatura patristica", in BOR, an. XCII, 1974, nr. 11 -12 p. 1350 -1375, ………………
- Nestor Vornicescu, "Dosoftei mitripolitul Moldovei aparator al epiclezei euharistice", in BOR, an. XCV, 1977, nr. 7 -8, p. 717 -753. - Ion Radu Mircea, "Dosoftei, un rapsod al istoriei", in "Manuscriptum", an. VII, 1976, nr. I , p. 37 -46, - N. A. Ursu, "Debutul literar al lui Dosoftei", in LR, an. XXVI, 1977, nr. 6, p. 607 -620 - N. A. Ursu, "Alte traduceri necunoscute din tineretea lui Dosoftei", in LR, an. XXVII, 1978, 5, p. 495 -507; - Doru Mihaescu, "Une version roumaine d'Herodote au XVII-E siecle", in RESEE, t. XVI, 1978, nr. 3, p. 529 -541 si nr. 4, p. 745 -770. - A se vedea si vol. "Dosoftei, 1624 -1693. Bibliografie", Bucuresti, 1974, XXX + 102 p. (tiparit de Bibl. Centrala; Univ. Bucuresti); - "Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900", Bucuresti, 1979, p. 296 -302 (bogata bibliografie); - Mircea Pacurariu, "Istoria Bisericii Ortodoxe Romane. vol. II", Bucuresti, 1981, p. 93111; (ed a II-a, Bucuresti, 1994, p. 94 -112); - Preot Scarlat Porcescu, "Episcopia Romanului", Bucuresti, 1984, p. 190 - 204.
MITROPOLITUL DOSOFTEI Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra culturala din sec. al XVII-lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei. "Acest Dosofteiu mitropolitul - scrie Ion Neculce - nu era om prost de felul lui; era neam de mazil, prea invatat; multe limbi stia: elineste, latineste, slovineste si alte. Adinc din carti stia; si deplin calugar, si cucernic, si blind, ca un miel; in tara noastra pre aceste vremi nu se afla om ca acesta". Datele noi care s-au gasit in ultimul timp au permis a se stabili ca eruditul mitropolit al Moldovei se tragea dintr-o familie de negustori din Lvov, Papara, de origine macedoromana. Mitropolitul Dosoftei a lasat o urma adinca in viata religioasa a Moldovei, dindu-i acestei vieti un impuls nou. Prin reinfiintarea tipografiei, prin tiparirea de carti noi, in special de ritualul bisericesc, Dosoftei este continuatorul direct al operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Principala opera a mitropolitului Dosoftei si prima lui scriere care a vazut lumina tiparului este Psaltirea in viersuri, care apare in anul 1673, intr-un orasel polonez, Uniev. A tradus aceasta carte din slavoneste. Aceasta traducere a vazut lumina tiparului in anul 1680. In Molitvelnicul lui (1681) si in Parimiile aparute in anul 1683, Dosoftei tipareste o lunga Cronologie a tarii Moldovei, scrisa in viersuri silabice, compusa din 136 rinduri. …………. .
Are si niste versuri dedicate patriarhului Moscovei, Ioachim. Importanta Psaltirii in versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastra veche este foarte mare. La sfirsitul Psaltirii, Dosoftei tipareste si versurile lui Miron Costin privitoare la originea neamului romanesc. Tot la tipografia din Uniev, mitropolitul Dosoftei publica in anul 1673 un Acatist talmacit de pre limba slavoneasca pre limba romaneasca prin iubirea de munca si rivna Preasfintitului chir Domnului parinte Dositei, mitropolitul Sucevei. Probabil ca este o retiparire a unei parti, Acatistul Maicii Domnului; din Precinstitele Acatiste a lui Petru Movila, aparuta la tipografia din manastirea Pecersca in anul 1629. In 1679 tipareste o Liturghie, tradusa de el din limba greceasca, cu numeroase note scrise in limba greaca. Si Psaltirea slavo-romana, pe care o tipareste la Iasi in anul 1680, este tiparita la tipografia sa. O insemnatate mare pentru literatura noastra veche are monumentala opera cunoscuta sub titlul Viata si petreacerea svintilor sau Proloagele. Intreaga scriere a lui Dosoftei cuprinde patru volume mari, tiparite intre anii 1682 -1686. Opera lui Dosoftei in mare parte este o compilatie a lui proprie, alcatuita sau tradusa dupa mai multe izvoare, cum spune el, "de pre greceste si de pre sirbeste". In anul 1683, mitropolitul scoate o a doua editie a Liturghiei lui, completata cu rugaciuni noi. In acelasi an, el tipareste o noua lucrare, intitulata Parimiile preste an. Este o colectie de slujbe si rugaciuni, care se intrebuinteaza in biserica la serviciile divine ce se oficiaza seara. Deasemenea el traduce si trimite la Moscova si Kiev Epistolele lui Ignatie, arhiepiscopul de Antiohia. Moldova, dupa cum vedem, ne-a lasat o intreaga literatura istoriografica scrisa in slavoneste, o bogatie de cronici de tot felul. * DIN VISTIERIA CREDINTEI * MITROPOLITULUI DOSOFTEI * TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane ………………….
Din soborul vrednicilor vladuci ai Bisericii noastre, din pronaosul frescelor seculare, din pridvorul tiparnitei sale de la Iasi, din galeria ctitorilor culturii romanesti, ne iese in cale Mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Dupa trup fiu al tinutului sucevean, nascut in 1624, iar dupa duh al sanctuarului monahal de la Probota, din 1648, cand a primit numele de Dosoftei. Simtind chemarea tainica a rolului sau in viata Bisericii, cu studii temeinice, si-a indestulat setea de cultura, mai intai in Scoala domneasca din manastirea Trei Ierarhi, din Iasi, si apoi la celebra Scoala a Fratiei Ortodoxe din Lvov. Cu o viata filocalica pe masura monahismului vremii, la numai 34 de ani, Dosoftei este chemat, in 1658, sa pastoreasca, pe rand, eparhiile Husi si Roman. In 1671 devine Mitropolit al Moldovei, pana la 1686, cand a luat drumul greu al pribegiei in pamant strain, in Polonia. Aici, inconjurat de cativa ucenici, a continuat o foarte bogata activitate teologica, literara si de traduceri, pana la trecerea sa la viata cea vesnica, in 1693. Daca mormantul sau nu se mai cunoaste, zestrea ostenelilor sale, roade ale talentului sau de versificator, traducator, scriitor si contemplator al adevarurilor celor mai presus de fire, constituie marturii ale existentei si nemuririi acestui Parinte spiritual al poetilor romani de dupa el si Ctitor al limbajului liturgic prin Liturghierul tradus si tiparit la Iasi la 1679 ca dar al limbii romane, biruitoare in cultul Bisericii. Transliterat de catre Mitropolia Moldovei in 1980, ca si Psaltirea in versuri, in 19742, aceste doua carti dau la iveala un intreg univers de frumuseti literare si talmacesc credinciosia cu care Biserica a pastrat fondul de cuvinte, incat ele pot fi folosite si astazi, cu intelesul liturgic al cuvantului.
Ierarh al harului inmultit, cuget luminat, psalmist in graiul multimilor, osardic talmaci al izvoarelor grecesti si slavonesti, pentru a face "spre inteles romanesc lauda sfanta", mester iscusit al slovelor, paznic al dreptei credinte, al unui dumnezeiesc odor primit din Scripturi si din vistieriile Sfintilor Parinti, greu incercat printre straini si stins de dorul pamantului romanesc, asa se profileaza personalitatea creatoare a Mitropolitului Dosoftei, dupa datele vietii sale de pastor ierarh, carturar. E datoria si grija noastra sa-l readucem cu evlavie in randul marilor figuri ale culturii romanesti si universale, in catapeteasma cinstirilor supreme de care tineretul si noi insine avem mare trebuinta. Pe masura ce anii trec, ei ni-l apropie parca tot mai mult, chemandu-ne sa-l facem cunoscut, sa-i dam la iveala vistieria credintei si talentului, care au rodit cu imbelsugare in Biserica noastra, in sufletele fiilor ei si in Ortodoxia ecumenica. Pretuirea ce i se cuvine operei sale teologice si literare trece insa dincolo de persoana si timpul sau, acoperind de cinste Biserica si, deopotriva, limba si cultura romaneasca peste trei secole si jumatate. Fiecare din acestea a urcat prin el trepte noi, inscriind date memorabile legate de Psaltirea sa in versuri, de sfintele carti ale slujirii in romaneste de la Dumnezeiasca Liturghie la Octoih si la Vietile Sfintilor, la traducerea Sfintilor Parinti in alte limbi folosite in Ortodoxie sau deslusind, la crearea Patriarhului Ioachim al Moscovei, invatatura ortodoxa despre taina prefacerii la dumnezeiasca Euharistie. Mitropolitul Dosoftei trebuie privit si ca un teolog de autoritate in aria larga a Ortodoxiei. Cu atat mai mult se cuvine sa cinstim ierarhul inaripat cu gandul spre inaltimile duhului prin scris si truda, cu cat imprejurarile i-au fost lui Dosoftei vitrege si
I. Dosoftei şi Pobrata (Probota), mănăstirea lui de metanie 1. Importanţa însemnărilor din anul 1649, făcute de el pe verso-ul unui document al acestei mănăstiri. în, Arhiva istorică a României", 1, 1865, partea I, p. 118, B. P. Hasdeu a publicat următoarele însemnări (încercări de condei) ale lui Dosoftei, aflate pe verso-ul unui document din 11 mai 1581, prin care domnitorul Iancu Sasul a dăruit mănăstirii Pobrata câteva sălaşe de ţigani: * Documentul se află în Arhiva Naţională a României, Bucureşti, fondul Mănăstirea Sfântul Sava - Iaşi, XXVIII/l (vezi Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 174, fişa nr. 676). Reproducem însemnările citate şi în fotocopia alăturată.
Însemnările de pe prima coloană se află în partea de sus a documentului, iar cele de pe coloana a doua în partea de jos. Comentând succint aceste prime informaţii biografice ale lui Dosoftei, Hasdeu a văzut în ele dovada că tânărul ieromonah „învăţa greceşte, latineşte şi poloneşte în timpul petrecerii sale în mănăstire", opinie preluată de mulţi istorici literari. Alţi cercetători le-au considerat, pe drept cuvânt, o mărturie a faptului că Dosofîtei ştia la acea dată limbile respective, care nu se puteau învăţa în mănăstirea Pobrata. Deosebit de preţioase sunt şi informaţiile că numele de mirean al lui Dosoftei fusese Dimitrie, iar numele de familie al tatălui său era Barila sau Barilovici. Numele părinţilor săi, Leontar (Leontie) şi Misira, sunt cunoscute şi din alte însemnări ale lui Dosoftei. Le vom comenta mai jos, în lumina unei informaţii suplimentare privitoare la numele Misira (vezi capitolul II). Neuitarea, ba chiar menţionarea de două ori în aceste încercări de condei a domnitorului de atunci al Moldovei, Vasile Lupu, poate să fie…. .
…… expresia afecţiunii lui Dosoftei pentru acest domn, de care îşi va aminti cu plăcere şi mai târziu. în traducerea cronografului Matei Kigalas aflată în copia din ms. 3456 de la Biblioteca Academiei Române (vezi IX. 4. A. 1. ) îl evocă în următoarele două interpolări. Cu privire la Asineta, fiica preotului din Iliopolis dată de faraonul Egiptului soţie lui Iosif, Dosoftei face următorul comentariu: „Fată svântă. Cetit-am lucru minunat de dânsă, cum îngerul lui Dumnedzău o au învăţat a credi în Dumnedzău, unde şide ea în turn, şi bucate idoleşti de jărtfe nu mânca, şi îngerul o hrănie. A lui Vasilie voievod era carte, greceşte, scoasă di pre arăpască" (f. 27 r; sublinierea noastră). La sfârşitul capitolului privitor la împărăţia lui Vasile Macedoneanul, după fraza: „să pristăvi împăratul Vasilie Machedon, împărăţind 19 ani", Dosoftei adaugă: , Atâta au împărăţit şi Vasilie vodă în ţara Moldovii, Dumnedzău să-l pomenească, tatăl lui Ioan vodă şi Ştefâniţă vodă, doamnei Roxandei şi a doamnei Măriei, doamnei cneadzului Radzivil" (f. 276 r; s. n. ).
Presupusele începuturi literare ale lui Dosoftei După toate probabilităţile, versificarea Psaltirii a fost făcută de Dosoftei în timpul episcopatului său la Roman (1659 -1671), iar dacă este adevărat că Nicolae Spătarul (Milescu) a tradus Vechiul Testament în anii 1661 -1664, la Constantinopol, unde îndeplinea funcţia de reprezentant diplomatic al domnitorului muntean Grigore Ghica, traducere pe care a remaniat-o Dosoftei (vezi N. A. Ursu, Noi informaţii privitoare la manuscrisul autograf şi la textul revizuit al Vechiului Testament tradus de Nicolae Milescu, citat în IV. 2. ) şi de a cărei influenţă se resimte Psaltirea versificată de el (vezi N. A. Ursu, Concordanţe lingvistice între Psaltirea în versuri a lui Dosoftei şi unele psaltiri româneşti din secolul al XVII-lea, în „Limba română", XXXVI, 1987, nr. 5, p. 427 -442, studiu republicat, în versiune revăzută şi adăugită, în ediţia critică a Bibliei de la 1688, Pars XI. Liber Psalmorum, Iaşi, 2003, p. 145 -156), înseamnă că versificarea Psaltirii, „în cinci ai foarte cu osârdie mare", a fost începută prin anii 1664 -1665, când Dosoftei era în vârstă de 40 de ani.
S-a impus deci întrebarea: care a fost activitatea lui literară de până la această vârstă, prin ce lucrări şi-a creat el stilul atât de personal? Cercetarea limbii şi a stilului unor traduceri româneşti anonime sau cu paternitate controversată din perioada 1640 -1660 a dus la concluzia că lui Dosoftei îi aparţine traducerea unei broşuri de 54 de pagini, format 13/17 cm, tipărită la Iaşi, probabil în anul 1645, căreia îi lipseşte foaia de titlu, eventual încă o foaie sau două, nepaginate, de la început, cu vreo dedicaţie sau prefaţă, şi câteva foi de la sfârşit, descoperită la Biblioteca Academiei Române în anul 1955 (vezi Dan Simonescu, Contribuţii la Bibliografia românească veche, în „Studii şi cercetări de bibliologie", I, 1955, p. 247 -248). Această broşură conţine Paraclisul Precistei (p. 1 -22) şi două povestiri cu subiecte extrase din Vechiul Testament, cu titlul comun Cuvinte şi jele la robie Ierusalimului, când din Ierusalim la Vavilon i-au mutat Navuhodonosor împărat, şi pomenire şi de năpaste ce-au năpăstuit acei doi giudecători pre Susana
Povestirile au drept prefaţă un comentariu referitor la conţinutul lor, în 48 de versuri cvasipopulare (p. 23 -26), pe care le reproducem în fotocopiile alăturate. Sunt publicate în ediţia Dosoftei, Opere. I. Versuri, Bucureşti, 1978, p. 385 -386 (vezi N. A. Ursu, Debutul literar al lui Dosoftei, în „Limba română", XXVI, 1977, nr. 6, p. 607 -620).
agarean = turc; mahomedan. Denumire provenită de la Agara, slujnica Sarei, cu care Arvaam 1 -a născut pe Ismail, considerat strămoşul mahomedanilor aschitaci = ascet, schimnic, sihastru bogonosnic = purtător de Dumnezeu, om cu frica lui Dumnezeu calem = condei de oţel cu care se săpau inscripţii pe metale camai = şi mai, cât mai cevluit = cehluit, cu părul retezat, formând un fel de cerc în jurul capului, omul căpătând astfel înfăţişarea ceahlăului, a vulturului pleşuv chiar = clar, curat, limpede chizmui = a da formă, chip, a întruchipa, a închipui cinonacialnic = conducător al unui cin, al unei cete, căpetenie cliserniţă = paraclis custa = a trăi, a vieţui, a dăinui cuviinţă (a da) = slavă, măreţie, frumuseţe deaanie = faptă, lucru, întâmplare, istorie de-aciia = apoi, după aceea dires = act, document divă = mirare, minunare; în divuri în chipuri - în variate şi minunate feluri divi = a se mira, a se minuna durat = cioplit, fasonat dvori = a sluji, a face servicii efimă = o veche monedă rusească epitimie = penitenţă, ascultare erminie = tâlcuire, interpretare floare = culoare, faţă ghizdav = frumos glavă = capitol Dictionar
goz = gunoi, pleavă amestecată cu resturi de cereale stricate la treierat hărăţ = luptător, viteaz, voinic herb = stemă, marcă (a ţării), blazon hiriş = firesc, natural; frumos, vestit iconomah = luptător împotriva icoanelor iscuşenie = ispită, tentaţie ispovadă = spovedanie, mărturisire izvod = text original; sursă; copie izvodi = a crea, a imagina; a copia, a traduce judeţ = judecată limbă = neam, popor; limbă considerată sacră list(ă) = foaie (de hârtie) liubov = afabilitate, amabilitate, dragoste lucoare = strălucire, lumină mohorât = (culoare) roşu închis molebnic = cleric oficiant, sacerdot; molitvenic moşie = mozaic na = la nescare = cineva, ceva, oarecare neştine = cineva, oarecine nestidinţă = neruşinare, impertinenţă obrici = a se feri, a evita obştnic = obştesc, comun ocinător = moştenitor, urmaş oglindi = a privi, a observa ogodnic = plăcut, iubit, binecuvântat oi = exclamaţie care exprimă diverse stări emotive ozoare (în) = desen, motiv de ţesătură sau de zugrăvitură în romburi pamente - pomenire, memorie parajian = parohian, enoriaş pardos = pardoseală părvodiacon = întâiul diacon părvomucinic = întâiul mucenic plăzuitură = prezicere, prevestire, revelaţie podvig = penitenţă, ascultare „Dară tocma şi din rumâni mulţ [sfinţi] sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafail de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară loan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie! Că Dumnedzău Svinţia Sa nice un neam de rodul omenesc pre pământ nu lasă nepartnic de darul svinţeniii Sale, ce preste toţ au tins mila Sa ş-au deşchis tuturor uşe de spăsenie". Dosoftei, Viaţa şi petrecerea svinţilor, laşi, 1682 -1686, iunie 9, f. 151 v-152 r
Mitropolitul ~Antim Ivireanul~ (C. 1660 - 1716)
Bibliografie Cărturar născut la Iviria, Georgia, mitropolitul al Ţării Româneşti (1708 -1716). ~ Cunoscător, pe lângă limba română, al limbilor greacă, arabă, turcă şi slavonă, al caligrafiei, sculpturii în lemn, picturii, s-a remarcat îndeosebi prin realizările sale în domeniul tipografiei. Meşteşugul tiparului îl deprinde după venirea în Ţara Românească, adus fiind de domnitorul Constantin Brâncoveanu, de la Mitrofan (fost episcop de Huşi).
~ A condus, începând cu anul 1691, tipografia domnească din Bucureşti, unde sunt imprimate 4 cărţi: Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691), Slujba Sfintei. Paraschiva şi a Sfântului Grigore Decapolitul (1692), Evanghelierul greco –român (1693) şi Psaltirea (1694). ~ În perioada 1696 -1701 este egumen la Snagov, unde înfiinţează o tipografie şi sunt tipărite 15 cărţi printre care: Antologhion, Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Învăţături creştineşti (1700), Floarea darurilor, Liturghierul greco-arab, Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701).
~ În anul 1715 mută tipografia la Bucureşti. De menţionat: Sfătuiri creştine politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino (1715) (lucrare originală). ~ În manuscris au rămas două lucrări originale importante: Chipurile Vechiului si Noului Testament, care cuprinde 503 portrete in medalion, cu diferite personaje biblice (se află în prezent la Kiev) şi Didahiile, o culegere de 28 de predici şi 7 cuvântări ocazionale (au fost editate în 1962 de Gabriel Ştrempel).
• În decursul vieţii sale a patronat tipărirea a 63 de cărţi (38 tipărite de el însuşi), în limbile greacă, slavonă, română şi arabă. A format numeroşi ucenici, printre care cei mai importanţi sunt Mihail Ştefan şi Gheorghe Radovici. Este considerat unul dintre cei mai importanţi tipografi din cultura medievală românească. A făcut muncă de traducător, contribuind decisiv la promovarea limbii române ca limbă de cult, a fost miniaturist, caligraf, gravor talentat. A ctitorit Mănăstirea Antim din Bucureşti (1713 -1715), executată după planurile proprii şi cu pridvorul sculptat de el însuşi şi a executat portretul lui Constantin Brâncoveanu. • Are o moarte de mucenic, 1716, fiind asasinat de turci. A fost canonizat în 1992 şi este prăznuit în 27 septembrie.
Antim Ivireanul : cărturar umanist / Djindjihaşvili, Fanny. – Iaşi : Junimea, 1982 (cota: II 24265) Antim Ivireanul : logos şi personalitate / Negrici, Eugen. – Bucureşti : Du Style, 1997 (cota: II 39547) Antim Ivireanul şi vremea lui / Albala, Radu. – Bucureşti : Editura Tineretului, 1962 (cota: II 121) Introducere în opera lui Antim Ivireanul / Mazilu, Dan Horia. – Bucureşti : Minerva, 1999 (cota: I 10431) Viaţa şi activitatea mitropolitului Tării Româneşti Antim Ivireanul / Dinulescu, Ştefan. -Cernăuţi, 1986 Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei / Dobrescu, Nicolae. Bucureşti, 1910 ~ Biblioteca noastră are: Ceasoslov. – Târgovişte, 1715, tradus de Antim Ivireanul. (cota: CV II 51)
~ MITROPOLITUL VARLAAM ~ (1585 – 1657)
BIBLIOGRAFIE ~ In prima jumatate a secolului al XVII-lea toate eforturile sunt indreptate in directia cautarii in traducerea cartilor bisericesti si laice a unei norme supradialectale care sa faca talmacirile accesibile romanilor din toate provinciile. Reprezentantii culturali de seama sunt in Moldova Mitropolitul Varlaam, in Tara Romaneasca, Udriste Masturel si in Transilvania, Simion Stefan.
Nu se stie cand s-a nascut Varlaam. Era fiu de razesi din Balotestii Putnei. Intrase in cinul calugaresc la manastirea Secu, refacuta in 1602 de Nistor Ureche, tatal cronicarului, si Mitrofana. Prin 1610 se afla egumen al mamastirii, caci iscaleste un act de buna cunvietuire cu calugarii vecini de la Neamtu. Invatase greceste si slavoneste si in 1618 avea gata traducerea unui indreptar de monarchism din secolul al VII-lea, Leastvita lui Ion Scararul, Sinaitul. Ajuns duhovnic al domnitorului Miron Barnovski, acesta il trimite in 1628 intr-o solie impreuna cu Pavel Ureche, Eustratie logofatul si altii in Rusia. Solia a plecat din Suceava la 13 decembrie 1628, ducand cu ea manuscrisul unui Octoih slavonesc pentru Petru Movila si moastele mucenicului Iacov din Persia, pentru mitropolitul Moscovei, Filaret Nichitici. Intrevederea cu Petru Movila a avut loc la 3 august 1629, cand Miron Barnovski era mazilit. Petru Movila noteaza ca Varlaam i-a povestit cum moastele sfantului Ioan cel Nou au mantuit in 1610 cetatea Sucevei de invaia cazacilor. Credinta in moaste era foarte mare pe atunci. Varlaam a fost primit de tar si a comandat zugravului Nazarie niste icoane. In a doua domnie a lui Alexandru Ilias, Varlaam a fost hirotonit mitropolit la 23 septembrie 1632, cuvantul de investitura rostindu-l un invatat dascal grec, Meletie Sirigul. In 1637 avea gata traducerea Cazaniei si cerea tarului Mihail Feodorovici sa-l ajute sa tipareasca aceasta carte.
Aceasta scrisoare este deosebit de importanta, fiindca ne arata izvorul principal al Cartii de invatatura si data cand a fost terminata traducerea. Dar ajutorul n-a venit atunci. L-a trimis in 1642, cand s-a si inceput tiparirea cartii, Petru Movila. In acest an, prin august, Varlaam participa la lucrarile sinodului deschis la Iasi pentru a lua atitudine fata de confesiunea de credinta a lui Chiril Lucaris, a fost patriarch al Constantinopolului, invinuit de calvinism. Grecii voiau ca sinodul iesan sa aprobe condamnarea lui Chiril Lucaris si sa adopte profesiunea lui Meletie Sirigul. Moldovenii s-au aratat rezervati si au propus sa se discute mai curand o lucrare scrisa atunci de Petru Movila: ………………
”Marturisirea ortodoxa. ”Aceasta lucrare redactata in latineste si traduse apoiin ruseste, greceste si romaneste a devenit indreptarul ortodoxiei Bisericii din rasarit (prima editie romaneasca e din 1691, iar ultima din 1942). Varlaam se bucura de o mare reputatie in lumea ortodoxa si la un moment dat a figurat pe lista celor trei candidati la scaunul vacant al Patriarhiei din Constantinopol. In 1644 Vasile Lupu il trimitea sa trateze pacea cu Matei Basarab in Tara Romaneasca. Gasind la Udriste Nasturel cu catechism calvinesc, tiparit in limba romana, Varlaam a convocat la intoarcere un sobor pentru amandoua tarile si l-a combatut, publicand in 1645 si un opuscul de raspuns. Prabusirea lui Vasile Lupu in 1653 a adus si caderea lui Varlaam. Retras la manastirea Secu, isi imparte pamanturile intre neamuri si moare “fulgerat la maini”(paralizat) in 1657. Opera de capetenie e lui Varlaam, : ”Carte romaneasca de invatatura dumenecele preste an si la praznice imparatesti si la svanti mari”, a fost talmacita, ”din limba slavoneasca” si tiparita”cu dzisa si cu toata cheltuiala”lui Vasile Lupu “in tiparul domnesc, in mamastirea a Trei Svetiteli, in Iasi”intre 1642 -1643.
Varlaam isi dadea seama ca poporul nu intelegea cartea altei limbi, a limbii slavone si ca, scolile de slavonie imputinandu-se, era nevoie de carti romanesti pentru noii dascali si elevi. Motivarea traducerii seamana cu aceea din epilogul de la Talcul evangheliilor din 1564, prima cazanie romaneasca, si cu cea din “preadislovia”Evangheliei cu invatatura din 1581. In scrisoarea din 1637 Varlaam indica drept model al Cazaniei sale Omiliie lui Calist, scrise in prima jumatate a secolului al XV-lea.
Traducerea din 1581 era reeditata in 1641 la Alba Iulia de mitropolitul roman recomandat de Vasile Lupu lui Rakoczi Iorest. Varlaam traduce cu aproape sase decenii mai tarziu decat Coresi si colaboratorii lui si limba sa este evoluata fata de aceea a diaconului muntean si a preotilor ardeleni. Calitatea traducerii lui Varlaam va putea fi stabilita mai precis cand se va descoperi versiunea slavona a Omiliilor lui Calist, neindentificata pana in present. A doua parte a Cazaniei contine un numar de legend hagiografice, printre care si aceea a mucenicului Ioan cel Nou, de Grigore Tamblac.
Pentru viata celorlalti sfinti (Simeon stalpnicul, Sfantului Nicolae facatorul de “ciudese”, Teodor Tiron, sfantul Gheorghe), Varlaam a utilizat de buna seama alte izvoare, probabil Sinaxarele lui Maximous Margunios, aparute in greceste, la Venetia , in 1607. O viata a sfintei Paraschiva, ale carei moaste se aflau la Iasi, compusese, dupa Eftimie, patriarhul Tarnovei, mitropolitul Matei al Mirelor. Din legenda sfantului Gheorghe lipseste episodul cu uciderea balaurului. Fapta eroica a sfantului Gheorghe o fac la Varlaam alti doi mucenici: Dimitrie calca in picioare o scorpie tocmai cand aceasta ridicase capul sa-l muste si Teodor Tiron strapunge cu sulita un balaur antropofag. Acest act supranatural comis de mai multi sfinti a fost atribuit in cele din urma exclusiv sfantului Gheorghe, lui Iovan Iorgovan din balada populara si lui Fat-Frumos din basm.
“Cartea romaneasca de invatatura dumenecele preste an si la praznice imparatesti si la savnti mari” a fost foarte raspandita , timp de mai bine de un secol de la tiparirea ei. Cazania aparuta in Tara Romaneasca la manastirea Dealul (1644), pe timpul lui Varlaam Arapul, reproduce aproape in intregime partea a doua a Cazaniei de la Iasi, iar Chiriacodomionul de la Balgrad, din 1699, nu este decat o reeditare a Cartii romanesti de invatatura. La Bucuresti, Cazania lui Varlaam s-a reeditat in 1732, 1765, 1768, fiind multa vreme manualul de omiletica al clerului roman.
Traducerea recent descoperita, Paraclisul nascatoarei de Dumnezeu, aparuta la Iasi, in 1645, sunt de asemenea 48 de versuri despre pedepsirea necredinciosilor. Cartea care se cheama raspunsul impotriva catihismului calvinesc facuta de parintele Varlaam mitropolitul Sucevei si arhiepiscopul tarai Moldovei, tiparita la Iasi, in 1645 este o scriere originala, polemica. Autorul raspunde opului gasit la Udriste Nasturel in 1644, avand urmatorul lung titlu: Cartea ce se cheama: ”Catehismus care cu voia si cu porunca domnului crestinesc Racoti Gheorghi, craiul Ardialului, domnul Tariei Unguresti si sacuilor span, care s-au intors di in limba dieceasca si sloveneasca pe limba romaneasca, cu svatul si cu indemnatura si cu cheltuiala domniei lui Ciulai Gheorghi, pastoral sufletesc al curtei mariei sale.
Cu scrisoare s-au dus ustenit popa ghiorghi de Sec. Si s-au izvodit in cetate in Belgrad; si s-au tiparit in sat in Prisac. Mesterul tiparului au fost popa Dobrea din Tara Munteneasca. Si s-au inceput in luna lui iulie, 5 zile, si s-au obarsit in luna iulie, 25 de zile. Va leat ot sazda mira 7150, ot rojdestvo Hristovo 1640. ”Varlaam combate punct cu punct dogmele bisericii calvine. Reforma calvina sustine ca omul nu este capabil sa se salveze decat prin gravitatia divina. Cartea lui Varlaam a avut ecou printer calvini, publicata sub titlul: ”Scutul catechismului, cu raspunsu den scriptura santa, impotriva raspunsului a doua tari fara scriptura svanta, la Balgrad in 1656.
Ultima carte, la traducerea careia Varlaam numai a colaborat, scriind prefata, este Seapte taine a besearicii de arhiepiscopul Gavril Severul de la Filadelfia (mort in 1616), un volum in quarto de peste 339 de pagini, tiparit la Iasi in 1645. Aici sunt condamnate superstitiile si vrajile si se dau norme pentru indreptarea “sufletelor noastre cele pacatoase”. Varlaam concepea o paritate a claselor macar in planul credintei religioase, aceste lucruri fiind supuse de el in predoslovia la Seapte taine a besearecii. "
Lucrarile Tiparite “Carte românească de învăţătură la dumenecele de preste an”, şi la praznicele împărăteşti şi la Svânţii mari (Cazania). Iaşi, 1641 -1643. 506 foi, cu un “Cuvânt împreună cătră toată semenţia românească" al lui Vasile Lupu şi – “Cuvânt cătră cetitoriu" scris de Varlaam; cuprindea 54 de cazanii la duminici şi 21 la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor, o parte din ele sunt traduse sau prelucrate după cartea Comoara a mitropolitului grec Damaschin Studitul (1577), Altele sunt Iuate din manuscrise româneşti care au circulat până atunci, mai ales în Transilvania.
Alte lucrari… ~ Sapte Taine a Bisericii, Iaşi, 1644. 340 p. , prelucrată după opera retotului grec Toma Teofan Eleavulkos (sec. XVI) ~ Cartea carea se chiama: “Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc” , tipărită probablil la Iaşi (după unii la Dealu) în 1645, cu 32 de foi, în care combatea un Catehism calvinesc tipărit la Alba Iulia, în 1645; ~ Cât a fost egumen la Secu, a tradus Iucrarea Scara sau - Leastăţa Sfântului loan Scăraru sau Sinaitul (1649), după ediţia comentată a episcopului Maxim Margunios (Veneţia, 1590), dar a rămas în manuscris.
Reeditari ale operei sale…. Cazania, editie J. Byck, Bucureşti, 1943, 606 p. ; Opere. Răspunsul împotruva Catihismul calvinesc. Ediţie critică Studiu filologic şi Studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, Bucureşti, 1984, 131 p. + 32 facs. ; Opere. Alcătuire, transcriere a textelor, note şi comentarii, glosar şi bibliografie de Manole Neagu, Chişinău, 1991, 622 p. (cuprinde Cazinia şi Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc).
~DIMENSIUNEA RELIGIOASA A EXISTENTEI ~ "A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche şi una din feţele ei de glorie. ”
Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine. In Dacia, crestinismul patrunsese, fara indoiala, chiar de la inceputul colonizarii romane, adus de legionari , mai ales din rasaritul imperiului. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba, unde toate cuvintele despre ceea ce poate numi “Crestinismul de baza” sunt latinesti: Dumnezu( de la Dominus Deus)duminica, cruce, crestini, biserica, lege(lege sacra, religie), cuminecare, rugaciune, altar, Scripturi, sunt(sfant, mai ales in cuvinte compuse ca Sfanta Maria, Sin Pteru, Sin Nicoara, deoarece, in limbajul current, a fost inlocuit cu sfant, prin contaminare cu slavonul sventu).
Cu toate acestea, organizarea ecleziastica, instalarea unei ierarhii bisericiesti au asteptat sfarsitul marilor navaliri barbare si coincid, probabil, cu perioada de glorie a primului tarat bulgar. Iata de ce romanii au pastrat slavona veche drept limba bisericeasca pana la sfarsitul secolului al XVII- lea, insa tot timpu au fost supusi, de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este ca cei mai multi termini privitori la organizarea ecleziastica, precum si la teologie sau in literatura religioasa sunt de origine slava-greaca Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este dominanta.
Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova, au marcat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Pin tipografiile infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poata astfel amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste tipografii. Religia este o componenta importanta a culturii unui popor. Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce creeaza: in arhitectura, in arte plastice, in muzica, in literatura.
Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scrismai intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin intermediul cartilor de cult in limba slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea cartilor de cult grecesti a fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina popoarele slave. In acest scop, Chiril si Metodiu au trades Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au facut sa circule in tot spatial sud-est european. Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara, prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica.
Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor). Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput.
Trairea religioasa determina trecerea prin mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale. Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.
• Cultura romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai multor grupuri culturale: cel eclezial, cel carturaresc, cel folcoric. Intre cele 3 zone de cultura si cei care participala la ele-prelati, carturari, oameni simpli- se produc schimburi, influente, asimilari, determinate de mediul de formare si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.
Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.
Mentalitatea medievala Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in alt orizont cultural. Omul medieval este prin excelenta un homo religiosus, care comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semne si minuni, are cultul moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte. Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii apar ca moduri de avertizare sau pedeapsa din partea lui Dumnezeu ori ca interventie a puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din impas presupune recunoasterea pacatelor si indreptarea lor prin penitenta.
Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei initiati: calugari si peoti, astrologii de pe langa curtile domnesti, voievodul insusi care domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pamant”. Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de ciuma, catastrofe naturale (cutremure, inundatii), perioade lungi de seceta si foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci de ani. Toate genereaza sentimentul de instabilitate a lumii si nesiguranta a vietii. Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul popular; de-alungul secolelor s-au perpetuat superstitii, credinte si practici pagane legate de vechile religii ale naturii.
~ Despre graiul moldovenilor ~ Scriitorii au felurite pareri despre izvorul graiului moldovenesc. Multi dintre acestia socotesc ca el ar fi graiul latinesc stalcit, fara amestecul altor graiuri. Altii socotesc ca el s-ar trage din graiul italienesc. Noi vrem sa infatisam aici temeiurile amandurora partilor, pentru ca cititorul sa poata vedea cat mai degraba adevarul. Cei ce zic ca graiul latinesc ar fi muma cea dreapta si adevarata a graiului moldovenesc se sprijina pe temeiuri, si cea mai buna dovada este ca in graiul moldovesnesc se mai gasesc multe vorbe latinesti, care in graiul latinesc nu se afla deloc; dar substantivele si vorbele ce au intrat in graiul italienesc de la goti, vandali si logobarzi nu se afla in graiul moldovenesc. Ca sa limpezim mai bine acest lucru, vrem sa dam cateva pilde: Latineste Italieneste Moldoveneste Incipio Commincio Incep Albus Bianco Alb Civitas Citta Cetate Dominus Signore Domn Mensa Tavola Masa Verbum Parola Vorba Caput Testa Cap Venation Caccia Vinat
Moldovenii folosesc, ce e drept, verba auxiliaria, dar acestea nu sunt italienesti, ci ale lor. La fel stau lucrurile si cu articolele, caci in nici una din partile vorbirii nu este graiul moldovenesc mai deosebit de cel italienesc decat tocmai in aceasta. Italianul isi pune articolul inaintea numelui. Moldoveanul dupa nume. Precum l’ huomo, la moglie, pe moldoveneste, omul muierea. Italianul are numai un articulum masculini generic, la singular, il , la plural, gli sau i, la feminine singularis, la plural, le; moldovenii au insa la singulari masculino doua articole ul si le, pe unul il adauga la cuvintele care se termina intr-o consoana; ca omul, homo, calul, equus, scaunul, scamnum, vasul, vas, sarpele, serpens, cainele, canis etc. La plural ei pun la sfarsitul cuvintelor care insemneaza finite vii articolul ii; precum caii, oamenii, equii, homines; lucrurile neinsufletite se sfarsesc insa la plural cu ele, ca: scaunele, vasele s. a. m. d. De asemenea moldovenii au doua articulos faeminini generic: e si a, ca: muiere, gaina, mulier, gallina. Cuvintele care se termina cu e primesc la plural ile, ca: muiere-muierile, iar cele ce se termina in e au la plural ele, ca: gaina-gainile.
Despre literele moldovenilor Inainte de soborul bisericesc de la Florenta, moldovenii foloseau litere latinesti, dupa pilda tuturor celorlalte neamuri al caror grai se trage din cel roman. Dar fiindca literele slavonesti nu ajungeau pentru scrierea tuturor vorbelor pe care graiul moldovenesc le-a luat parte din graiul latinesc si parte din graiurile neamurilor invecinate, atunci a trebuit sa fie nascocite cateva litere noi; de accea graiul moldovenesc a avut apoi un numar atat de mare de litere cum nu are nici un alt grai europenesc. Astazi numarul literelor, impreuna cu cateva semen prozodice si de scriere, se ridica la 47. Vasile Albanezu a oranduit ca, in cinstea bisericii patriarhalicesti in mitropolie sa fie un cor alcatuit din psalti greci si jumatate in slavoneste, obicei care se tine si astazi.
Literatura apocrifa Literatura religioasa formeaza fondul invataturilor crestinesti. Ea se raspandeste cu binecuvantarea bisericii oficiale; este literature recunoscuta de catre autoritatile bisericesti. Paralel cu ea a existat o intreaga literatura asa-zisa “apocrifa”, carti interzise de biserica, dar totusi erau citite de catre carturari. Vom vorbi, mai departe, despre continutul acestei literature, despre influenta ei asupra vietii spirituale a poporului nostrum. Aici mentionam numai ca aceasta literature se naste si se dezvolta in aceeasi epoca bizantina (si inainte), o data cu cartile sfinte. In primele veacuri ale crestinismului cartile apocrife insemnau carti cu continut adanc, misterios, cu adevaruri profunde, neintelese de toti. In acest sens se numea “carte apocrifa” si Apocalipsul.
Dar, o data cu stabilirea dogmelor si cu aparitia ereziilor, cartile apocrife sunt luate drept carti primejdioase credintei, de care se folosesc ereticii, spre deosebire de cartile canonice aprobate de catre biserica Apocrifele se strecoara adeseori chiar in cartile liturgice, cum este, de exemplu, Trebnicul lui Petru Movila, trades si in romaneste de catre Vartolomei Mazareanu([ms. ] nr. 2986[B. A. R. ]) si in care gasim, dupa cum semnaleaza istoricii literaturii rusesti (Vladimir Perez), si o rugaciune pentru “femeia care naste”. In multe carti de rugaciune se gasesc si niste rugaciuni si canoane ale lui popa Eremie si popa Bogomil, personaje care au formulat invataturile ereziei bogomilice in Bulgaria.
• Apocrifele au o influenta mare si asupra iconografiei. De exemplu: Buna-Vestire a Maicii Domnului, dupa Evanghelie, se face in casa, unde Maica Domnului este surprinsa de catre arhanghel citind o carte. In unele icoane acest episode infatiseaza la o fantana, unde vine arhanghelul sub chipul unui tanar frumos, episode zugravit dupa Protoevanghelia lui Iacov, opera apocrifa.
Originea apocrifelor se gaseste in Orient, si anume in Asia Mica, Egipt si Grecia. In legatura cu evenimentele si personajele descries in Vechiul si Noul Testament, circulau o sumedenie de versiuni orale, povestiri si legende, care adeseori erau in contrazicere cu Scriptura. Cu alte cuvinte, apocrifele fac parte din epopeea vechiului crestinism. In secolele al II-lea si al III-lea d. Hr. apar si versiuni scrise: cateva Evanghelii ( vreo 13 ) sau pseudoevanghelii, epistole false ale apostolilor, povestiri despre Maica Domnului, precum so legende despre unii sfinti (sfantul Gheorghe, sfantul Teodor Tiron). Pe de alta parte , in compozita Bibliei sunt si carti care au fost contestate (Istoria lui Tobie, Ezdra, Iudit). Naratiunile Orientului se impletesc cu povestirile despre personajele biblice, despre Adam si Eva, Moisei, Solomon, David etc. Continutul acestor apocrife era din cel mai fantastice. Apocrifele se raspandesc in literature greaca, de unde trec in Apus.
Carti apocrife se gasesc si in literaturilor slave ortodoxe, cele mai vechi datand de prin secolul al XI-lea (Izbornik Svajatoslava). Cel mai complet index dateaza din secolul al XIV-lea si se gaseste intr-un Nomocanon. In unele din aceste register intra si carti profane, ca Gromovnicul, Lunicul. Un asemenea registru de carti, adevarate si false, trades din slavoneste in secolul al XVII-lea, se gaseste si in limba romaneasca, dupa cum ama mentionat mai inainte.
LITERATURA RELIGIOASA LA SFARSITUL SECOLUL AL XVII-LEA • Dupa domnia stralucita a celor doi voievozi din Moldova si din Muntenia, a lui Vasile Lupu si Matei Basarab, in Tarile Romanesti urmeaza o perioada de depresiune politica, de nesiguranta si neliniste, care nu putea sa favorizeze o miscare culturala sustinuta de conducatorii destinelor acestor tari. Nu se mai tipografiaza carti. Cu toate acestea, miscarea culturala pornita cu atata avant in Moldova si Muntenia, precum si in Ardeal, nu putea fi oprita. Ea se dezvolta repede si in aceeasi directie. Se fac numeroase traduceri de carti religioase, opera care este incununata de Biblia lui Serban Cantacuzino de la 1688. Se traduc o serie de apocrife si povestiri profane, care imbogatesc literatura noastra. Pe langa numeroasele cronografe ce se traduc din slavoneste si
In aceste manifestari ale culturii noastre se vad adeseori inceputuri serioase ale literaturii noastre originale. Contactul oamenilor de cultura cu Apusul, fie prin intermediul Poloniei, fie direct, a dus la o ridicare a nivelului cultural. Apar carturari cu cunostinte de limbile clasice, oameni bine initiati in cultura Apusului. Personalitati ca Nicolae Milescu Spataru, ca Stolnicul Constantin Cantacuzino, ca Miron Costin, ca mitropolitul Dosoftei puteau face cinste oricarei natiuni apusene. Aceluiasi contact cu Apusul [i] se datoreste si dezvoltarea constiintei nationale. Chestiunea originii latine a romanilor, a unitatii lor de neam nu mai apare ca ceva vag si neprecis. La scriitorii nostri bisericesti, dar mai ales in scrierile cronicarilor nostri, ideea latinitatii si unitatii de neam apare cu totul in alta lumina. Sa ne aducem aminte de indignarea cercurilor noastre intelectuale de atunci, pe care o provoaca teoriile straine cu privire la originea romanilor, indignare ce-si
In a doua jumatate a secolului al XVII-lea , miscarea culturala pornita sub Vasile Lupu si Matei Basarab continua a se dezvolta in aceeasi directie pe care pornise. Din numeroasele traduceri ce s-au facut in aceasta perioada, o buna parte se traduc din limba ucraineana. Legaturile dintre romanii din Principate si populatia ortodoxa din Polonia nu inceteaza. Aceste legaturi se accentueaza sub pastoria mitropolitului Munteniei, Varlaam, si Dosoftei in Moldova. Prin anul 16661667, Varlaam, egumen la o manastire din Vlasca, face o calatorie la Moscova, oprindu-se in centrele culturale Ucrainei, unde traditia culturala inaugurata de catre Petre Movila era inca vie. Devenit episcop al Rimnicului, iar mai tarziu mitropolit al tarii, sub auspiciile lui se tipareste cea dintai carte in
~Umanismul si Iluminismul~ Umanismul este curentul dezvoltat in magnifica epoca a culturii numita Renastere. Termenul de “umanism” are doua sensuri: unul larg, de dragoste fata de oameni, si unul restrans, de interes fata de valorile antichitatii greco-romane. In legatura cu Renasterea, termenul de “umanism” se foloseste in ambele sensuri. Pentru scriitorii si artistii umanisti din Renastere creatiile antice devin modele, surse de inspiratie. Renasterea isi faureste un ideal de “om universal”, multilateral, un om caruia, precum personajelor antice, “nimic din ceea ce este omenesc nu-i este strain”: armonios dezvoltat fizic si cultivat ca intelect, pasionat iubitor de cunoastere si de frumos, om de cultura si de actiune in acelasi timp. Umanismul pune accentul
Astfel, armonia dintre om si natura, admiratia fata de antichitate, increderea in libertatea, demnitatea si perfectibilitatea fiintei umane, increderea in ratiune si prezenta unui om universal, multilateral sunt trasaturi ale umanismului pe care marii autori umanisti (F. Petrarca, G. Boccacio, L. Ariosto, F. Rebelais, P. Rosnard, T. Tasso, Th. Morus, Erasmus din Rotterdam,
Iluminismul este curentul literar care caracterizeaza pe plan ideologic si cultural secolul al XVII-lea. Iluministii pun un accent deosebit pe cunoasterea stiintifica, afirmandu-se ca o puternica miscare cu caracter laic, anticlerical. Conceptiile iluministe in domeniul social si politic au influentat Revolutia Franceza, care s-a revendicat in mare parte de la ideile lui Voltaire si J. J. Ruseau. Iluminismul preconizeaza emanciparea poporului prin cultura
J. Swift, Montesquieu, Voltaire, D. Diderot, J. J. Ruseau, G. E. Lessing, S. Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, Dinicu Golescu au fost marii reprezantanti ai acestui curent literar de amre importanta in secolul al XVII-lea prin ideile sale reformatoare prin ideea emanciparii poporului prin cultura, prin promovarea rationalismului pe un fundal ce combate panatismul si dogmele
~Literatura Romana in perioada pasoptista~ • Prima jumatate a secolului XIX aseaza intreaga societate romaneasca intr-uncurent modernist, un curent al innoirilor, in toate domeniile. In urma Pacii de la Adrianopol(1829) Tara Romaneasca si Moldova au intrat in circuitul economic european, putand sa ia contact mai bine cu toate transformarile din lumea apuseana. Se va produce acum o adevarata efervescenta culturala in Tarile Romane. Se dezvolta invatamantul in Moldova datorita activitatii lui Ghe. Lazar si Ion Heliade-Radulescu.
In 1860 se infiinteaza Universitatea din Iasi, in 1864 in Bucuresti, de catre Dimitrie Bolintineanu. Se dezvolta teatrul datorita activitatii lui Ghe. Asachi in Moldova si lui I. Heliade-Radulescu in Tara Romaneasca. Primul spectacol are loc in in limba romana la Iasi, in 1816, iar la Bucuresti in 1819. Cu prilejul spectacolului de la Bucuresti, Iancu Vacarescu a scris un Prolog in care sintetiza conceptia pasoptistilor despre teatru: "V-am dat teatrul/ Vi-l paziti ca pe-un lacas de muze/ Cu el curand veti fi vestiti/ Prin vesti departe duse/ In el naravuri indreptati/ Dati ascutimi la minte/ Podoabe limbii voastre dati/ Cu romanesti cuvinte. " In anul 1840, la conducerea Teatrului National din Iasi au venit Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi si Mihail Kogalniceanu, care au pus bazele repertoriului dramatic original romanesc.
• De asemenea, se dezvolta presa in Moldova sub conducerea lui Ghe. Asachi. Se afirma "Albina Romaneasca" si suplimentul sau, "Alauta Romanasca". In Tara Romaneasca, sub conducerea lui I. H. Radulescu se afirma "Curierul National" cu suplimentul "Curierul de ambe sexe". In Transilvania, sub conducerea lui Ghe. Asachi, apare "Gazeta de Transilvania" si suplimentul "Foaie pentru minte, inima si literatura".
Acest curent innoitor a cuprins si literatura. In anul 1830 I. H. -Radulescu a tradus in limba romana "Meditatiile poetice" ale lui Lamartine, act simbolic prin care se marca trecerea literaturii romane de sub sfera de influenta a literaturii orientale sub sfera de influenta a literaturii occidentle, in primul rand sub sfera de influenta a literaturii franceze. Tot acum se produce un eveniment de mare importanta in evolutia literaturii romane: 1840 -apare la Iasi, sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu, revista "Dacia literara", cu rol important in orientarea literaturii nationale in epoca, dar cu rol important si in jalonarea directiilor viitoare de dezvoltare a a literaturii noastre. Uniii critici chiar au afirmat ca a existat in literatura romana un curent al "Daciei literare".
Printre cele mai importante reviste care au preluat ideile se numara "Propasirea" si "Romania literara". Revista "Dacia literara" a aparut numai in trei numere, dintre care primul continea articolul-program numit "Introductie". Acest articol se deschide printr-o trecere in revista a tuturor publicatiilor aparute in Tarile Romane pana in 1848. Articolul sublinia caracterul local al acestor publicatii si necesitatea aparitiei unei reviste exclusiv literare in care sa se stearga diferentele locale dintre romani.
O astfel de revista isi propune Mihail Kogalniceanu sa faca din "Dacia literara": "In ea ca intr-o oglinda se vor vede scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau. " Astfel, revista a jucat un rol important in realizarea unitatii nationale a romanilor pe plan cultural. Articolul "Introductie" pune, de asemenea, problema criticii literare, Kogalniceanu subliniind necesitatea unei critici literare juste, obiective, capabila sa impuna adevaratele valori literare: "Vom critica cartea, iar nu persoana. " De asemenea, Mihail Kogalniceanu pune problema traducerilor literare. El constata ca scriitorii romani din perioada pasoptista realizeaza numeroase traduceri, dar ca in literatura nationala nu mai aparusera opere de mare valoare. De aceea el a criticat traducerile, spunand: "Traductiile nu fac literatura. Ele au devenit la noi o manie primejdioasa pentru ca omoara in noi duhul national. " In acest context, articolul "Introductie" va incuraja dezvoltarea literaturii nationale. In conceptia lui Mihail Kogalniceanu, pentru realizarea unei literaturi romane originale, trebuia ca scriitorii sa se inspire din folclor, istorie nationala, natura patriei, realitatile sociale prin care opera va capata o culoare locala.
Kogalniceanu afirma ca: "Istoria noastra are destule fapte eroice, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari pentru ca sa gasim si la noi sujeturi de scris fara sa mai avem pentru aceasta trebuinta sa imprumutam de la alte natii. " Datorita orientarii spre aceste surse de inspiratie, articolul "Introductie" a fost considerat manifestul romantismului romanesc. In spiritul sau, combinand elemente romantice, dar si elemente de clasicism, s-au afirmat marii scriitori ai literaturii romane pasoptiste si postpasoptiste: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Ioan Heliade. Radulescu, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi, Nicolae Balcescu, Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu.
Studiu de caz ~CRITICISMUL JUNIMIS~
Cuprins: v v I. Junimea; Date bibliografice: Titu Maiorescu – din vol. “Critice”: Ø “O cercetare critică asupra poieziei române de la 1867”; Ø “Comediille d-lui Caragiale” (1885); Ø “Eminescu şi poeziile lui”; Ø “Beţia de cuvinte” (1873); II. Istoria literaturii române de la origini până în prezent; III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne”;
~ JUNIMEA ~ „Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863 din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii. Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură. În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867.
Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape: • Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat principiile estetice şi sociale, etapa fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar. • A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”. • A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice.
“Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi moderne, ei sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea canoanelor în artă. ” (Tudor Vianu)
Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la Iaşi dintr-o veche familie boierească amintită de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei. A absolvit gimnaziul la Berlin (1850) urmând Facultatea de Drept si Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bonn. În anul 1862 revine la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii Junimea (primăvara anului 1864). Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat şi senator în Parlamentul României, iar după plecarea domnitorului Cuza a fost ales de două ori preşedinte al Consiliului de Miniştri. Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie 1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din judeţul Iaşi.
Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iaşi; d. 20 martie 1906, Bucium, judeţul Iaşi), fiu al comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez, a fost om politic, publicist şi poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de primar al municipiului Iaşi. A studiat la pensionul Malgouverne din oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris. Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societăţii Junimea şi ai revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză şi traduceri. A tradus din Horaţiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire. Puţinele sale poezii originale (Pastelul unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri, Sfinx egiptean ş. a) au totuşi un aer de prospeţime şi o pronunţată nuanţă de umor.
Iacob Negruzzi (s-a născut la 31 decembrie 1842 la Iaşi si s-a stins din viaţă în data de 6 ianuarie 1932 la Bucureşti) a fost scriitor român, fiul lui Costache Negruzzi. Şi-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi şi preşedinte al Academiei Române. Membru fondator al societăţii Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare. Selecţie lucrări: • “Mihai Vereanu”, roman, 1873; • “Copii de pe natură”, portrete satirice în proză şi versuri, 1874; • “Hatmanul Baltag”, operă bufă în colaborare cu I. L. Caragiale, 1884; • “Amintiri din <Junimea> “, memorii, 1921.
Theodor Rosetti (născut în 5 mai 1837 la Iaşi şi a decedat în 17 iulie 1923 la Bucureşti) a fost un publicist şi om politic român, academician, licentiat în drept, prim-ministru al României în perioada 1888 -1889. După studii la Liov, Viena şi Paris a făcut carieră în magistratură, a fost prefect de Vaslui, ministru, preşedinte al Consiliului de miniştri (1888 -1889), guvernator al Băncii Naţionale, membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga. A fost totodată fondator al „Junimii“, autor de eseuri apărute în „Convorbiri literare“, membru de onoare al Academiei Române.
Titu Maiorescu Titu Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Acesta a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici. S-a stins din viaţă la 18 iunie 1917, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea” impunându-se ca adevăratul lui conducător, iar în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica, filozofia. Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română: • „O cercetare critică asupra prozei române de la 1867 ”; • „Comediile domnului I. L. Caragiale” (1885); • „Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1872); • „Asupra poeziei noastre populare” • „Poeţi şi critici”; • „Eminescu şi poeziile lui”;
-piese din mobilierul lui Titu Maiorescu
I. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”: 1) “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica maioresciană, rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George Călinescu. Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”. În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor. Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine. Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincţii clare între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de sensibilitate poetica”.
2) “Comediille d-lui Caragiale” (1885) Comediile d-lui I. L. Caragiale este al doilea studiu în care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei românesti de la 1867”. Acum criticul îsi propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare. În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”. Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „. . . o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil. ” literaturi străine”.
O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orce emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită interesele individuale. Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două aspecte: cultura vastă a autorului, care face referire la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultura universală în demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic argumentativ al textului. Pornind de la opera lui I. L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor dramaturgului şi , apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care nu lipsesc structura, ordonaţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea? ”; „Şi fiindcă ziceam că merită[. . . ]”; „Adică cum am zice [. . . ]; „Numai că este puţin lucru? ”). “ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevarate, fie tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi. ” Titu Maiorescu.
3) “Eminescu şi poeziile lui” Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa (1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele poet. Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”. În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în chiar „individualitatea lui intelectuală”. Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că „el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”.
Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte”. Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa Eminescu nu rămâne o voce individuală care se exprimă numai pe sine pentru că „el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie”, „poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”. În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalităţii celui mare poet român concluzionând că literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XXlea sub auspiciile geniului şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.
4) “Beţia de cuvinte” (1873) În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”. Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele , patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor", care , , ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază-noapte prind pavianii cei salbatici, punindu-le la locurile unde se adună, vase pline cu bere de care se îmbată.
Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă. Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent , teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată. Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti.
II. Istoria literaturii române de la origini până în prezent „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent” este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii române, concepută iniţial în două volume, devine, „un singur volum compact ca o enciclopedie” cum afirmă George Călinescu. La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când, impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului: „Am volumul d-tale pe masă! (. . . ) Recitesc acum ici şi colo pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă! Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a scrie! Şi nicăieri oboseala, nici plictiseala. . . Dar ce fel de om eşti d-ta? ” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate critică de necontestat în zilele noastre. Călinescu are un remarcabil talent de polemist, de portretist - însuşiri literare valabile într-o critică vie, militantă, primejdioasă într-o istorie, oricâtă vivacitate stilistică i-ar da.
Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în cadrul anchetei “Pro şi contra”, în “Curentul literar”, „Istoria literaturii române” reprezintă impresiile de lectură, în majoritate proaspete, ale unui vajnic cititor, care s-a încumetat să citească sau să recitească mai multe mii de cărţi. Ele contribuie mai bine la configurarea artistului care a vrut sa extragă dintr-însele savoarea estetică. Nota personală a acestei lucrări e analiza intuitivă şi oarecum gustativă a unui senzual foarte impresionabil, a unui benedictin vioi, maliţios şi onctuos, foarte dotat să-si argumenteze rezultatele investigaţiei sale. Arta criticului este în fond aceea de insidioasă comunicare a plăcerii, indiferent de obiectul care a provocat-o, chiar dacă citatele, foarte numeroase, nu corespund în totul caracterizării, vibraţia intelectuală se furnizează, ca “inefabilul” liric; poetul se realizează în istoriograf şi-i transmite o virtute inedită: farmecul. Serban Cioculescu, G. Calinescu: “Istoria literaturii române”, în „Aspecte literare contemporane”, „Istoria literaturii române” nu este o operă didactică, în înţelesul fixat şi obişnuit al tratatelor. Un produs spiritual trebuie luat aşa cum este el, în fizionomia, în configuraţia lui particulară, chiar dacă supară principii ori canoane prestabilite.
III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne” Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s -au putut opune. Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie. Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi perioadă în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice.
Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine. Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale junimismului: A. Spiritul filosofic; B. Spiritul oratoric; C. Ironia; D. Spiritul critic; E. Gustul pentru clasic şi academic.
~ STILURILE LIMBII ROMANE ~ ~ In functie de principalele domenii ale activitatii umane, de finalitatea psihologica si culturala a scrierilor, inclusiv de modul in care autorii stiu sa se slujeasca de resursele limbii, s-au conturat patru stiluri functionale limbii romane: beletristic, stiintific, administrativ si publicistic. d 9 o 8 oy A. Stilul beletristic se foloseste in operele literare. El se caracterizeaza printr-o larga utilizare a cuvintelor cu sens figurat, ca si acelora care, prin muzicalitate si forta sugestiva, contureaza imagini plastice in constiinta cititorilor. Cuvintele si structurile sintactice expresive, figurile de stil, topica si punctuatia, relevante pentru anumite stari afective ale autorului, predomina asupra sensului pur intelectual al textului, adresandu-se mai ales imaginatiei si sensibilitatii. De aici nu trebuie sa se traga concluzia ca intr-o creatie literara ar lipsi fondul rational, ideile si notiunile specifice actului de gandire. Toate acestea exista, ca in orice creatie umana, numai ca ele trebuie descoperite in expresia figurativa si sugestiva a textului beletristic.
~Stilul literaturii artistice este cel mai bogat in elemente lexicale. El depaseste sub toate aspectele sfera limbii literare, pentru ca intr-o scriere beletristica isi gasesc locul, in scopul reflectarii realitatii prin imagini sugestive si al crearii unor efecte de natura emotionala, arhaismele, regionalismele, neologismele si chiar elmente de jargon si argou. B. Stilul stiintific se utilizeaza in lucrari care au drept scop sa transmita informatii asupra unor fenomene, obiecte, procese etc. , sa formuleze teorii, conceptii si idei sau sa relateze rezultatele obtinute prin investigarea diferitelor domenii ale realitatii. In asemenea lucrari, procesul comunicarii se realizeaza prin notiuni stiintifice, rationamente riguroase, asadar, printr-o structura a propozitiilor si frazelor care sa puna in lumina cu claritate ideile. In stilul stiintific, cuvintele se folosesc cu sensul lor propriu. Vocabularul stiintific cuprinde numeroase neologisme de circulatie internationala. In domeniul unor stiinte, indeosebi umaniste, ca: istoria, filosofia, istoria si critica literara etc. , limbajul folosit este totusi “contaminat” adeseori de elemente expresive, adica de cuvinte si constructii cu valoare afectiva, menite se sublinieze o concluzie, sa intareasca un punct de vedere al autorului.
C. Stilul administrativ (oficial) se intrebuinteaza in documente oficiale, in formule de comunicare referitoare la activitatea unor institutii sau la relatiile administrative, politice, juridice etc. Elementele specifice ale acestui stil sunt, mai ales cliseele lingvistice. Astfel, adresele intocmite de institutii incep, de obicei, cu formula: “Va aducem la cunostinta…” sau “Va comunicam ca…”; un procesverbal are ca formula initiala: “incheiat in ziua de …, in sedinta…”, iar, ca incheiere, mentiunea consacrata: “Drept care s-a incheiat prezentul proces-verbal”. Cliseele lingvistice au calitatea de a da concizie si de a tipiza comunicarea. Limbajul folosit in actele administrative se carcterizeaza prin lipsa constructiilor figurate, prin calitatea formularilor, care sa inlature orice posibilitate de interpretatre arbitrara a acestora. Unele caracteristici ale stilului administrativ le intalnim si in actele normative.
~ Compunerile cu destinatie oficiala se relateaza cu respectarea cerintelor stilului administrativ. D. Stilul publicistic este caracteristic zirelor si revistelor destinate marelui public si nu numai unei categorii de cititori cu o anumita pregatire profesionala sau cu un anumit nivel de cultura. Ca atare, in limbajul folosit in majoritatea articolelor se utilizeaza un lexic pe intelesul cititorului cu o cultura medie, nu se face apel la notiuni stiintifice si explicatii de stricata specialitate, nu se include figuri de stil, avand in vedere ca scopul pe care il urmareste, in esenta, informarea publicului si comentarea, pe intelesul tuturor, a faptelor de viata sociala. In articolele care dezbat chestiuni de un interes cetatenesc aparte sau evenimente cu o semnificatie speciala, exprimarea recurge la un lexic bogat si variat, menit sa convinga si sa determine, in acelasi timp, stari afective.
~ LUCIAN BLAGA ~ Dramaturgia lui Lucian Blaga : In peisajul cam sarac al dramaturgiei interbelice (comparativ cu romanul si poezia) Lucian Blaga este o fericita exceptie. El cultiva teatrul poetic de idei, care pune in lumina deopotriva poetul, filozoful si dramaturgul. In dramele sale Blaga prelucreaza mituri stravechi pe care le regandeste, le reinterpreteaza, investindu-le cu sensuri filozofice. Aceste mituri stravechi sunt tratate in maniera moderna, expresionista. Mai mult decat in poezia, in dramaturgia se simte influenta expresionismului. Dramaturgul renunta la adancirea psihologiei personajelor si printr-o reductie expresionista realizeaza personaje–idei. Accentul se pune pe conflictul interior, pe conflictul de idei. Tot de estetica expresionista tine interesul pentru mitic, ancestral, arhaic dezlantuirea fortelor oarbe ale naturii, eul supratensionat. Problematica pieselor se refera la conditia creatorului, singuratatea personalitatii de exceptie, tema destinului, sacrificiul necesar pentru o idee. Referindu-se la dramaturgia lui Blaga criticul literar Eugen Todoran surprindea foarte bine particularitatile acesteia: Teatrul lui Blaga, ca teatru de idei dezvolta in conflicte tragice cu personaje interiorizate ideea fundamentala a poeziei lui: semnificatia ontologica a omului in relatie cu el insusi, cu societatea, cu lumea, cu divinitatea. Drama omului consta in aceea ca el creeaza spre a revela un mister, dar este limitat de franele transcendente, ramanandu-si doar sa intrezareasca un taram de dincolo. Expresionismul lui Blaga este temperat de inspiratia folclorica.
~ Mesterul Manole ~ • Blaga a publicat aceasta piesa in 1927. El a prelucrat un mit de intensa circulatie: mitul creatorului. Blaga reface structural semnificatiile baladei populare incat se poate vorbi de o asimilare totala a mitului. Asemenea lui Eminescu, Blaga depaseste schema mitica prin gandire filozofica si tehnica expresionista. Pornind de la elementele mitului popular, Blaga realizeaza o drama moderna pe tema conditiei creatorului de arta. Blaga isi pune personajul intr-o dilema tragica, aceea de a alege intre pasiunea devastatoare pentru creatie si iubire, dragoste de viata. El face din Manole un personaj tragic, constient de caracterul irational, absurd al jertfei care i se cere: Jertfa aceasta de neinchipuit — cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara fiindca e jertfa de sange, din adancimi puterile necurate nu pot s-o ceara fiindca jertfa e impotriva lor. Drama personajului, singuratatea sa intre pamant si cer, intre porunca lui Voda si absurditatea jertfei trimit la teatrul existentialist (Eugen Ionesco, Sartre, Camus). qj 467 u 1463 zjjr • Blaga multiplica conflictul realizand o adevarata serie conflictuala. Astfel personajul este in conflict cu porunca oficiala, cu Divinitatea, cu pasiunea pentru creatie, cu iubirea si cu sine insusi. Manole este plasat intre cerinta sociala, cerinta divina, cea afectiva si cea spirituala (Voda — Dumnezeu — Mira — Creatia). • Blaga isi pune personajul sub semnul interogatiei absolute. Personajul isi da seama de impasul existential in care se afla: Inauntru un gol se deschide — mahnirea fara intrebari. Deasupra intuneric se inchide — deznadejdea nesfarsitelor incercari. Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: jertfeste!
• In maniera expresionista Blaga construieste un eu supratensionat. Manole este obsedat de intrebarea: Daca Divinitatea cand a creat lumea nu a jertfit, de ce i se cere lui acest lucru? (Cand El a cladit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tarii, nici pentru taramuri. A zis si s-a facut. Si mie totusi, mie totul mi-a cerut. ) Daca este pedeapsa, de ce este pedepsit? Sau din moment ce dogma crestina spune Sa nu ucizi de ce i se impune si cu ce drept acest sacrificiu: A fost odata sapat in piatra: «Sa nu ucizi» . Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile! • Cu toate aceste intrebari si framantari ne dam seama ca chiar de la inceput personajul a ales drumul creatiei pentru ca zidind manastirea creatorul se zideste pe sine insusi, se implineste total in si prin creatie. Alegand iubirea, dragostea de viata ar fi insemnat propria sa negare, anulare de creator. • In primul rand mesterul trebuie sa aleaga intre pasiunea pentru creatie si iubire. Dupa ce alege creatia, el constientizeaza ca a realizat numai jumatate de jertfa: Intre suferinta si asteptare se pare ca din sufletul meu nu am dat spicul cel mai scump si cel mai curat. Jertfirea Mirei este doar jumatate de jertfa pe care Manole se va grabi sa o implineasca prin propriul sau sacrificiu. Creatia reprezinta pentru Manole pasiune si blestem: patima coborata in om e foc ce mistuie… e pedeapsa si blestem… Lamentatiile personajului Doamne, de ce m-ai parasit? exprima singuratatea tragica a omului parasit de creatorul sau.
• Pentru a realiza o opera durabila, nemuritoare, creatorul trebuie sa sacrifice orice legatura care obliga (iubire, copii, prieteni) pentru a se dedica exclusiv creatiei. Creatia presupune insa nu numai sacrificarea celuilalt (Mira) ci si sacrificiul de sine. Astfel moartea mesterului nu este un accident ca in balada populara ci este o moarte voluntara. Numai prin disparitia creatorului se poate impune o opera de arta, o dogma, o ideologie (mitul cristic). Este necesara deci o asimilare totala in creatie si mesterul este constient de acest lucru. • Piesa urmareste gradat criza sufleteasca a personajului de la oscilatiile dramatice intre gand si fapta la revolta si blestem, la patima devotatoare a creatiei urmata de o epuizare sufleteasca. Blaga foloseste modalitati expresioniste: reductia expresionista (personaje idei), eul supratensionat, lupta cu fortele oarbe ale naturii, dezlantuirile stihiale naturii. • Originea conflictului dramatic este pasiunea pentru creatie care devine patimire. Drama personajului principal poate fi cuprinsa in doua cuvinte: revolta si creatie, mai precis a crea prin revolta fata de cer, fata de oameni, fata de porunca lui Voda. Conflictul interior nu poate evolua decat intr-un singur sens: disparitia creatorului. Moartea lui Manole nu este deci o pedeapsa pentru vina de a-si fi zidit sotia, ci reprezinta o necesitate logica impusa de conditia creatorului. Zidind, jertfind si murind mesterul se integreaza nemuririi, se implineste total in si prin creatie. Sacrificiul devine astfel adevarata si suprema masura a umanului. • Dramatismul personajului rezulta din plasarea lui sub semnul unei serii conflict
• Dramatismul personajului rezulta din plasarea lui sub semnul unei serii conflictuale si a interogatiei absolute. In ciuda reductiei, a esentializarii expresioniste, personajul este complex prin framantarile sale dramatice, prin intrebarile pe care-si le pune, prin starile sufletesti atat de contradictorii prin care trece (consternare, durere, speranta, frenezie creatoare, bucurie, secatuire sufleteasca). • Dramaturgul concentreaza materialul epic oferit de partea introductiva a baladei. Drama incepe cu motivul surparii zidurilor: mesterul se lupta sapte ani, lupta zadarnicita de cele saptezeci si sapte de prabusiri. El cauta prin ratiune, prin socoteli sa invinga raul. Efortul prelungit si zadarnic este exprimat chiar de mester: De sapte ani pierd credinta, pierd ziduri si somn. Drama personajului este amplificata de constientizarea caracterului irational, absurd al jertfei care i se cere: Savarsirea unui act pagan pentru spiritualitatea crestina. • Conflictul interior, optiunea intre pasiune si iubire este amplificat de conflicte secundare. Astfel mesterii se revolta impotriva lui Manole si vor sa abandoneze constructia. Ba, mai mult, banuiesc ca mesterul si-ar fi anuntat sotia despre juramantul facut. Dintre toate sotiile Mira este aceea care apare pentru a impiedica un omor care i se pare impotriva firii. Blaga foloseste metafora femeie–biserica care trimite la vocatia creatiei, a nasterii. Astfel biserica este simbolul creatiei care invinge timpul. Femeia este eterna prin destinul ei de a da viata. • Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar mesterii il obliga sa-si respecte juramantul. Spre deosebire de balada, unde mesterul invoca fortele naturii pentru a evita jertfirea Mirei, in piesa lui Blaga mesterul este pus in confruntare directa cu colaboratorii sai, deci fortele naturii din balada sunt reprezentate de oameni in piesa lui Blaga.
• Zidirea Mirei are o dubla semnificatie: ea inseamna implinirea totala a creatorului, dar in acelasi timp si neutralizarea opozitiei dintre natura si cultura. Mesterul este aici un erou civilizator care da oamenilor o noua valoare, o valoare estetica, etern durabila. • Cu pretul unor framantari dramatice, mesterul opteaza pentru creatie. Din acest moment el este cuprins de o adevarata febra creatoare. Dupa ridicarea bisericii este obsedat de chinurile femeii, framantat de remuscari si simte o mare secatuire sufleteasca. Aceasta stare sufleteasca se exteriorizeaza in drama sub forma revoltei impotriva propriei creatii. Mesterul vrea sa zdrobeasca zidurile pentru a-si elibera sotia, dar este impiedicat de ceilalti mesteri pentru ca biserica nu mai apartine unui individ, autorului, ci eternitatii. • Domnitorul urmat de boieri vine sa vada manastirea. Boierii si calugarii il acuza pe mesteri de crima si considera biserica intaiul lacas al lui Anticrist. Acest conflict secundar exteriorizeaza in fond nepotrivirea, incompatibilitatea dintre mitul crestin, care nu accepta uciderea si mitul pagan, precrestin al jertfei. calugarii cer pedepsirea lui Manole pentru crima. Pedeapsa nu-l mai poate ajunge pe mester pentru ca aceasta si-a depasit conditia cucerind eternitatea atingand absolutul prin creatia sa nascuta din suferinta si sacrificiu. Mesterul nu mai apartine timpului istoric ci prin jertfa si creatia sa apartine unui timp mitic. • Multimea trece si ea printr-un proces de clarificare, de constientizare, ajungand in final sa inteleaga destinul de exceptie a mesterului. Ea, multimea, este aceea care-l apara pe Manole impotriva calugarilor si a boierilor: Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osandesc — toti suntem jos, Manole singur e sus; singur deasupra noastra, deasupra bisericii. • Zidarii participa si ei la suferinta mesterului. Dupa terminarea bisericii si moartea lui Manole ei traiesc aceeasi secatuire sufleteasca: Nu vom sti cum sa ne mai gasim un loc in viata, vom rataci din loc. , Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi. Spre deosebire de balada unde toti mesterii mor din porunca lui Voda, in piesa lui Blaga acestia raman in viata ca niste dovezi vii ale adevarului ca toate marile creatii necesita mari sacrificii omenesti.
Скачать презентацию LICEUL CU PROGRAM SPORTIV BOTOSANI STUDIU DE
17bacd47617472fa397e81841c711e8b.ppt