FEMEI CELEBRE ALE ROM NIEI Profesor Cornelia Cucu Liceul cu Program Sportiv Bacău
Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptăţite de istorici, câteodată neînţelese şi neapreciate pe deplin de contemporanii lor şi nici de posteritate, personalităţile feminine de marcă din istoria noastră alcătuiesc o galerie de personaje etroclită: regine şi literate, oameni de ştiinţă şi femei de lume, artiste şi sportive. Înainte vreme, ceea ce reţinea îndeosebi atenţia era caracterul insolit al purtărilor şi felului de a gândi al acestor femei. Aşa se face că istoria le-a păstrat în memorie mai degrabă pe cele care s-au implicat în domenii considerate multă vreme, prin tradiţie, “treburi de-ale bărbaţilor”: politică, bătălii, guvernarea ţării…
Unele au făcut-o ostentativ, strident, rămânând în amintire ca nişte aprige - şi mai degrabă dezagreabile - fanatice ale unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au ştiut să-şi joace rolul cu discreţie, făcând totul fără ostentaţie, aducându-şi o contribuţie de seamă la mersul istoriei, fără a şoca însă opinia publică, atât de tiptil încât abia târziu posteritatea le-a făcut dreptate, recunoscându-le însemnătatea faptelor. Iar altele n-au mai stat să aleagă ci, împinse de forţa lor lăuntrică, scoasă la iveală de împrejurări neobişnuite, au săvârşit uimitoare acte de curaj pe care abia mai târziu savanţii le-au analizat, încercând să le priceapă cauzele şi consecinţele. Dintre toate femeile care alcătuiesc această galerie, iată optsprezece, unele foarte cunoscute, altele mai puţin, multe dintre ele foarte influente la vremea lor şi care ilustrează câteva tipuri reprezentative.
Doamna Chiajna Într-o zonă extrem de conservatoare a Europei unde, prin tradiţie, doar bărbaţii puteau ocupa înaltele dregătorii, iar femeilor le era rezervat un rol mai ales decorativ, a fost, timp de câteva decenii “Doamna de Fier” a Balcanilor. Avea tenacitatea Caterinei de Medici şi cruzimea Lucreţiei Borgea, cu care a fost adeseori comparată. Cărţile de istorie o numesc “Doamna Chiajna”. Ea a iniţiat ctitorirea a numeroase aşezăminte religioase şi a înfiinţat în 1552, la Câmpulung Muscel, una dintre cele mai vechi şcoli româneşti.
Doamna Chiajna este fiica lui Petru Rareş şi nepoata lui Ştefan cel Mare. În 1545 s-a măritat cu domnitorul Ţării Româneşti, Mircea Ciobanul, care, bănuit de trădare, este înlăturat de la tron în 1554. Chiajna şi-a început rolul de abil diplomat la Istanbul, unde plecase în exil cu soţul ei. Cu ajutorul banilor şi al “cadânelor” favorite ale sultanului, Chiajna obţine repunerea soţului pe tron. După moartea acestuia, în 1559, Chiajna îl impune la tron pe fiul său, un copil de 13 ani, rămas în istorie sub numele de Petru cel Tânăr. În faţa pericolului reprezentat de boierii reîntorşi în ţară, Chiajna şi-a creat o mică oştire preluând comanda militară, lucru nemaiauzit în Muntenia. A fost însă biruită şi nevoită să plece în exil, la Istanbul. Prin “urzeli diplomatice” şi mulţi bani, îşi repune fiul la tron. Domnia lui Petru cel Tânăr a durat noua ani (15591568), timp în care adevăratul domnitor a fost Doamna Chiajna. Căzând în digraţia turcilor, Chiajna este exilată în Asia Mică. O mărită pe Dobra, ultima fiică , cu sandgeac-bey-ul Murad. Moartea lui Soliman şi urcarea pe tronul sultanilor a lui Murad i-a permis să se amestece în politica întregii Peninsule Balcanice. A murit în 1588, iar mormântul se afla la Galata.
Elena Cuza În spatele oricărui om politic mare se afla, adesea în modestie şi anonimat, un mare şi ales suflet de femeie. Capricioasă cum e, viaţa scoate uneori la iveală oameni-giuvaer, precum această sfioasă doamnă. Nouă nu ne rămâne decât să le preţuim strălucirea.
Elena Cuza, pe numele ei de fată Elena Rosetti-Solescu, era fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Rosetti, născută Sturdza. În 1844 se căsătoreşte cu Al. I. Cuza. Crescută de o mamă aprigă şi autoritară, Elena avea o fire opusă soţului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace şi puţin timidă, lipsită de încredere în forţele proprii era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate. În urma actului istoric de la 24 ianuarie 1859, Elena Cuza a devenit prima doamnă a ţării. În cei şapte ani de domnie a contribuit , cu modestia şi demnitatea ce o caracterizau, la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind inspiratoarea fericită a Legii Instrucţiunii Publice şi o susţinătoare energică a înfăptuirii reformei agrare. Calităţile sale sufleteşti şi educaţia primită au îndemnat-o să-şi dedice întreaga sa viaţă şi avere acţiunilor caritabile. Şi-a început opera de binefacere la Bucureşti, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, şi a încununat-o la Iaşi, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul “Caritatea”. Suflet generos, îi adoptă pe cei doi fii pe care Al. I. Cuza îi avea cu Maria Obrenovici, ocupându-se de educaţia lor , înconjurându-i cu afecţiune maternă.
Regina Elisabeta Prima regină a României, soţia lui Carol I de Hohenzollern. Sigmaringen, primul rege român, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune , fără şovăială, despre regina Elisabeta că a reuşit, într-o societate patriarhală, atunci când sistemul de valori european era doar o faţadă, să iniţieze o mişcare de emancipare a femeilor din România.
S-a născut în 1843 la Neuwied, în Germania. În 1869 , principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Carol I de România, devenind din 1881, în urma proclamării ţării ca regat , prima regina a României. În timpul Răboiului de Independenţă din 1877 -1878, regina a înfiinţat spitale , servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. De asemenea , a fondat Ordinul Elisabeta, o cruce pe o panglică albastră. S-a implicat energic în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate Societatea Regina Elisabeta , fondată în 1893, a tratat benevol circa 17 000 de pacienţi pe an, a distribuit gratuit medicamente şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe. În 1909, regina Elisabeta a înfiinţat în Bucureşti “Azilul orbilor Elisabeta”, instituţie care funcţionează şi în prezent. Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti, organizand la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale.
A intuit beneficiul major al turismului într-o ţară care nu era încă în circuitul turistic internaţional, iniţiind o intensă campanie de publicitate pentru a face cunoscută în străinătate ţara care o adoptase: trenul Orient Express făcea o halta la Sinaia, călătorii fiind găzduiţi la castelul regal; participarea României la Expoziţia Universală de la Paris în 1889 şi 1900 cu numeroase articole tradiţionale lucrate de femei ; organizarea expoziţiei “Femeia în artă şi meşteşuguri” (Berlin, 1912). Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, Elisabeta realizează un salon pentru oamenii de cultură în care se regăsesc V. Alecsandri, El. Văcărescu, T. Maiorescu. Pe G. Enescu l-a ajutat în drumul devenirii sale artistice prin construirea unei săli de concerte (lângă Castelul Peleş) şi prin dăruirea unei viori Amati. Sub pseudonimul Carmen Sylva (în limba latină “Cântecul pădurii”) a scris 43 de volume în limbile germană, română, franceză şi engleză (poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic). În 1888 a primit Premiul Botta al Academiei Moare în 1916, fiind îngropată la Mănăstirea Curtea de Argeş.
Regina Maria “Mai mult decât o femeie, mai mult decât o regină – un simbol. Mai mult decât un simbol – un mit. Cuvintele cu care ambasadorul Franţei, contele Saint. Aulaire, a încercat să o cuprindă, pălesc în faţa voinţei şi forţei celei de al cărei nume se leagă întregirea neamului românesc.
Maria de Edinburg s-a născut în 1875 în familia regală britanică, înrudindu-se cu toţi puternicii vremii. Fiica celui de-al doilea fiu al reginei Victoria a Angliei, prinţul Alfred de Edinburg şi duce de Saxa Coburg-Gotha, era vară cu ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei şi cu împăratul Germaniei Wilhelm al II-lea. S-a logodit la 16 ani cu Ferdinand de Hohenzollern, principele moştenitor al României. Căsătoria a avut loc în 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României, o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment, piesa având gravată inscripţia: “Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire” Oricâte greşeli ar fi comis Regina Maria înainte şi după Primul Război Mondial, “războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină cu care se va aşeza în istorie la loc de cinste”. În timpul Războiului de Reîntregire, Regina Maria a luat sub patronajul ei Crucea Roşie, acordând ajutor şi asistenţă permanentă răniţilor şi bolnavilor.
Referindu-se la implicarea reginei în război, Constantin Argentoianu menţiona: “…regina şi-a îndeplinit cu prisosinţă îndatoririle ei. A fost în mijlocul celor care aveau nevoie de mângâiere. O găsim în tranşee printre combatanţi; o găsim şi în toate posturile sanitare, printre răniţi, printre bolnavi. N-a cunoscut frica de bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea”. Regina Maria a fost şi un bun diplomat. Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru I. I. C. Brătianu, a început să piardă teren, regina intervine pe lângă Anglia şi Franţa, stârnind admiraţia temutului premier francez Clemenceau (“Tigrul”) care afirma: “O regină ca a voastră trebuie primită cu toate onorurile militare, cu mareşalul Foch (comandantul suprem al armatelor aliate) în frunte” La 15 octombrie 1922 a avut loc, la Catedrala Reîntregirii din Alba. Iulia, ceremonia de încoronare a Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, ca suverani ai tuturor românilor.
Regina Maria a iubit arta, poezia şi filosofia. Ea a continuat tradiţia Reginei Elisabeta de susţinere a acestora, ajutând cu burse de studiu şi bani o seamă de personalităţi din lumea literară şi artistică. A scris la rândul ei povestiri pentru copii, poezii, a pictat ( mai ale acuarele) florile ei preferate fiind crinii şi macii. A construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb pe malul Marii Negre, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. Izolată şi persecutată de propriul fiu, Carol al II-lea, regina Maria îşi va găsi sfârşitul în 1938. Conform ultimei dorinţe , inima reginei a fost înmormântată la Balcic, iar trupul la Mănăstirea Curtea de Argeş. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima reginei a fost adusă şi ascunsă în stâncă, la castelul Bran. Acum, inima reginei se află la Muzeul Naţional de Istorie.
Pia Brătianu Personalitate fabuloasă, pe nedrept uitată astăzi, s-a aflat timp de peste 50 de ani , cu discreţie, în miezul celor mai importante evenimente din istoria României, de la Unirea Principatelor până după Marea Unire din 1918. Pia Brătianu a fost, după cum scria istoricul Ion Nistor, zeitatea nevăzută care “a suflat vânt bun în pânzele corăbiei cu care Brătienii au navigat bărbăteşte şi cu mult folos pentru ţară prin furtunile istoriei noastre”.
În 1858, fiica pitarului Luca Pleşoianu din Râmnicu-Vâlcea se căsătoreste cu I. C. Brătianu. Din această căsătorie rezultă 8 copii, între aceştia fiind: Ionel (de cinci ori prim-ministru), Constantin ( ultimul preşedinte al PNL, mort în închisoarea de la Sighet) şi Vintilă (prim-ministru, primar al Capitalei, ministru de război în prima conflagraţie mondială, ministru de finanţe). Pia şi-a crescut şi educat copiii în respectul adânc faţă de valorile fundamentale: Dumnezeu, ţară, familie, onoare, sacrificiu. Ea vedea, mai ales în băieţi, nişte continuatori de nădejde ai operei patriotice a tătălui lor. “Voi trebuie să vă ocupaţi de politică – le scria ea fiilor aflaţi la studii la Paris; este o astfel de lipsă de oameni cumsecade care să lucreze cu inima, că n-o să se poată să vă sustrageţi. Prin urmare, pregătiţi-vă să fiţi oameni, fiindcă aveţi mult de făcut”. Nu a ezitat să-şi vândă moşia de zestre pentru a-i acoperi soţului cheltuielile periplului în căutarea unui principe străin. Îl ţinea la curent cu toate mişcările politice de la Bucureşti, îl încuraja, îl sfătuia aşa cum va face şi cu Ionel Brătianu până la moartea ei, în 1920, acest lucru aducându-i supranumele, de o rară căldură lăuntrică, de “bunica României Mari”
Ecaterina Teodoroiu “Găsesc înălţătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoştinţă şi de admiraţie; dar va fi de asemenea, cel mai frumos exemplu de virtuţi ale neamului pentru generaţiile ce vor veni” H. Berthelot
Ecaterina Teodoroiu, s-a născut în 1894, la Târgu-Jiu. Încă din timpul şcolii a activat ca cercetaş iar imediat ce România a intrat în Primul Război Mondial, Ecaterina participă pe front ca soră medicală. În toamna anului 1916 participă la bătăliile de la Jiu, Podul Jiu, Sâmbotin, Ţânţăreni şi Filiaşi. Deşi rănită, a urmat frontul până la Iaşi, în dorinţa de a reveni pe câmpul de luptă. Internată în spital , cu ocazia unei vizite a reginei Maria, Ecaterina primeşte gradul de sublocotenent. În martie 1917, este decorată cu ordinul “Virtutea cercetăşească în aur de război”, iar pentru faptele de arme de pe front, i se acordă “Virtutea militară de război clasa a II-a”, decoraţii pe care le va primi din mâinile regelui Ferdinand I. La 22 august 1917 , în timpul ofensivei din Moldova, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care îl comanda ultimele ei cuvinte fiind: ”Înainte băieţi, sunteţi cu mine!”. A fost înmormântată pe câmpul de luptă, apoi în Mausoleul de la Mărăşeşti iar în 1921, în mausoleul din centrul oraşului Târgu-Jiu.
Ana Ipătescu “Poporul mânios trebui să bată în retragere. Multora le pierea treptat curajul şi începură să se îndoiască de cauza poporului suveran, temându-se că libertatea, dobândită cu puţine zile în urmă, va fi pierdută. Disperarea ajunsese de acum la un grad înalt, când o eroină parcă se năpusti din nori, venind pe Podul Mogoşoaiei cu două pistoale în mână. Ea striga din toate puterile: <Moarte trădătorilor! Tineri, curaj, salvaţi libertatea!>” Allgemeine Osterreichische Zeitung
Eroina revoluţiei paşoptiste a devenit, curând după remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revoluţionar , subiectul unor speculaţii care au umplut presa vremii, speculaţii privind atât moravurile şi personalitatea ei, cât şi motivaţia gestului ei eroic. Ceea ce s-a spus şi s-a scris despre Ana Ipătescu era un amestec de fapte obiective şi subiective, informaţii şi speculaţii. Despărţindu-se de primul soţ, Ana s-a căsătorit din interes, cu Nicolae Ipătescu, funcţionar la Departamentul Visteriilor, pătrunzând în lumea ideilor politice revoluţionare circulau la acea vreme printre tinerii intelectuali. Eroină naţională sau femeie de moravuri uşoare care, sub aparenţa unui gest eroic, a acţionat doar pentru a-şi salva de la pierzanie amantul? Aceasta este întebarea. Cu o biografie plină de hăţişuri, Ana Ipătescu, a reuşit cu un singur gest, în 1848, să dejoace contrarevoluţia care ameninţa mişcarea de eliberare iniţiată de paşoptişti. Chiar dacă a fost la mijloc o poveste de amor, important e că urmările politice au fost fericite.
Elisabeta Rizea Alături de familia Arnăuţoilor, a părintelui Ion Drăgoi şi de majoritatea sătenilor, Elisabeta Rizea a fost simbolul rezistenţei ţăranului român în faţa regimului comunist. Câţi mai ştiu astăzi că pentru a învinge acest sătuc de munte, Nucşoara, trupelor de Securitate şi Miliţie le-au trebuit zece ani şi mobilizarea celui mare număr de securişti pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii comuniste. . . ?
Despre Elisabeta Rizea cu siguranţă n-au auzit prea mulţi. Câteva ştiri , în urmă cu ani, o vizită în satul Nucşoara a preşedintelui Emil Constantinescu şi a regelui Mihai I, o invitaţie într-o emisiune a lui Florin Călinescu la PRO TV, o mărturie după miezul nopţii în documentarul Luciei Hossu-Longin, Memorialul Durerii, o pomenire scolastică într-unul dintre manualele alternative de istorie, câteva cărţi ale urmaşilor celor asasinaţi în munţi. Cei mai mulţi nici nu ştiu că a murit în 2003. S-a născut în 1912, la Domneşti, în judeţul Ilfov, într-o familie de ţărani simpli, fără avere. Era nepoata ţărănistului Gheorghe Şuţa, ucis de Securitate în 1948. După venirea comuniştilor la putere, s-a alăturat, rezistenţei din munţi, condusă de Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu, aprovizionând luptătorii, timp de 4 ani , cu mâncare şi bani. A fost prinsă si condamnată la 7 ani de închisoare fiind considerată “duşman al poporului”. Când conducătorul rezistenţei anticomuniste, Gh. Arsenescu a fost arestat în 1961, sentinţa Elisabetei Rizea a fost prelungită cu încă 25 de ani.
În timpul încarcerării la faimoasa închisoare Piteşti, a fost pusă în lanţuri şi torturată pentru ideile sale. "După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat", povesteşte Elisabeta Rizea. Prin amnistia generală din 1964, Elisabeta Rizea a fost eliberată din închisoare. 35 de ani mai târziu, povestea ei a fost publicată în ziarele româneşti şi prezentată în documentarele despre perioada comunistă. Elisabeta Rizea, simbol al rezistentei anticomuniste din România, a fost propusă , post-mortem, pentru Premiul Saharov al Parlamentului European , acordat anual pentru merite deosebite privind drepturile omului, protecţia minorităţilor, dezvoltarea democraţiei, statul de drept şi libertatea de gândire. Aceasta este prima propunere românească pentru prestigiosul premiu, iar acordarea acestuia unei eroine a rezistenţei anticomuniste din România ar însemna o recunoaştere a rolului important al tuturor luptătorilor împotriva regimului comunist şi o consemnare, pentru generaţiile viitoare, a acestei perioade negre din istoria Europei.
Ana Aslan În 1952 prepara vitamina H 3 (Gerovital), produs farmaceutic folosit în tratamentul fenomenului de îmbătrânire, precum şi în bolile bătrâneţii. Numeroase personalităţi internaţionale au urmat tratamentul cu Gerovital: Charles de Gaulle, J. F. Kennedy, Indira Gandhi, Konrand Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, Marlene Dietrich. A inventat (în colaborare cu Elena Polovrăgeanu ) produsul geriatric Aslavital, brevetat şi introdus în producţia industrială în 1980.
Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila. La 13 ani îşi pierde tatăl, familia Aslan mutându-se la Bucureşti. În 1915, Ana absolvă Şcoala Centrală din Bucureşti. La 16 ani, visează să ajungă pilot şi chiar zboară cu un mic aparat, tip Bristol-Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. În timpul Primului Război Mondial îngrijeşte soldaţii în spitalele militare , din spatele frontului , de la Iaşi. După întoarcerea la Bucureşti, în anul 1919, lucrează alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, absolvă Facultatea de Medicină. Este numită preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Danielopolu, care o îndrumă şi în pregătirea tezei de doctorat. Urmează o activitate didactică şi spitalicească la Filantropia, Institutul Clinic-Medical al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, Clinica Medicală din Timişoara, Spitalul CFR din Bucureşti. În 1949, devine şef de secţie la Institutul de Endocrinologie din Bucureşti , acesta fiind punctul de plecare al carierei ei de gerontolog.
Experimentează procaina în afecţiunile reumatice , în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetârile într-un azil de bătrâni şi evidenţiază importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. În perioada 1952 -1988 a fost director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Geronotolgie din Bucureşti, primul institut de acest fel din lume. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din New York, al Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică şi Igienă Socială, membru de onoare al Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative, membru în Consiliul de Conducere al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie, membru al Societăţii Naţionale de Geronotologie din Chile, preşedintele Societăţii Române de Gerontologie. Premii şi distincţii: Premiul internaţional şi medalia “Leon Bernard”, acordat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii; Merito della Republica (Italia); Cavaler al Ordinului Palmes academiques (Franţa); Cavaler al Ordinului de Malta (Franţa); Comandor al Ordinului Orange Nassau (Olanda); Profesor Honoris Causa şi Doctor Emerit al Universităţii Braganca Paulista (Brazilia).
Martha Bibescu “Am zărit-o pe prinţesă… Trăsăturuile ei pure, regulate, ţinuta admirabilă a capului păreau scăldate în sclipirea aurită a unui reflex de lumină… Traversa pe atunci Europa părând o preţioasă întruchipare a continentului, împodobită cu trei daruri esenţiale: talentul, eleganţa şi frumuseţea” Michel Robida
Se naşte la 28 ianuarie 1886, fiind a doua fiică a ministrului conservator Ion Lahovary. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti de tradiţie politică, diplomatică şi culturală. Mama sa, Smaranda Mavrocordat, descindea din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl, Ion N. Lahovary avea să fie de-a lungul anilor ambasador al României la Paris, ministru de externe şi preşedinte al Senatului. Prin căsătoria cu prinţul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui Gheorghe Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prinţesa Martha Bibescu. În 1908, publică în Franţa prima sa carte , Les Huit Paradis, volum premiat de Academia Franceză, şi care deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspiraţie autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalităţi din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondenţă, o serie de biografii istorice.
În 1916, Martha Bibescu a rămas în zona aflată sub ocupaţie germană conducând un spital pentru răniţi în Bucureşti, în acelaşi timp furnizând informaţii preţioase guvernului român refugiat la Iaşi. Nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (Primul Război Mondial şi Marea Unire) ci şi o participantă activă la desfăşurarea lor. După trei decenii, o găsim în ipostaza personificată de regina Elisabeta şi regina Maria şi anume de mama a ostaşului român, de data aceasta în campania contra bolşevismului. În 1945 pleacă în Franţa unde, în 1954, obţine Marele Premiu de Literatură al Academiei. În 1955 devine membru al Academiei Regale a Belgiei. Moare în 1973 lucrând la “Nimfa Europei”, o lucrare în care prezenta personalităţile pe care le-a cunoscut direct.
Anna Brâncoveanu de Noailles “Cred cu toată convingerea că între cine cântă mediocru în româneşte şi cine aduce genial acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una din cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admiraţie aceasta”. Nicolae Iorga
Vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul sec. XX, Anna de Noailles s-a născut în familia Brâncoveanu, dintr-o mamă grecoaică, Raluca Musuruş, şi un tată român, prinţul Grigore Brâncoveanu. În 1897, s-a căsătorit cu Mathieu de Noailles. După circa un secol, Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate şi aristocrată, de prietenă a unor literaţi celebri, decât pentru poemele sale de influenţă Parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, “Le Coeur innombrable” care a avut un suces remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Academie Royale Belge de Langue et de Litterature Francaises şi apoi a exclusivistei Academii Franceze care i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie care a primit Legiunea de Onoare în grad de comandor. Salonul Annei de Noailles a atras ca un magnet pe unii din cei mari scriitori francezi din secolul XX: Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriel Mistral, Colette, Paul Valery, Jean Cocteau, Francois Mauriac, fratii Daudet, Paul Claudel.
După Primul Război Mondial societatea şi gusturile literare se modifică, scena literară fiind ocupată de Dadaismul lui Tristan Tzara şi de avangarda suprarealistă a lui Andre Breton. Anna de Noailles nu se mai regăseşte, rămânând o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Epoque literară. Nicolae Iorga o consideră “cel mai mare poet francez , care era dinspre partea tatălui o Româncă” şi care şi-a câştigat “un loc unic în literatura franceză, în a lumii întregi”. Deşi s-a înstrăinat de ţara în care s-a născut tatăl ei, Anna Brâncoveanu de Noailles este primită, la 49 de ani, printre membrii de onoare ai Academiei Române. Zoe Dumitrescu-Buşulenga consideră că împreună cu verişoarele sale, Elena Văcărescu şi Martha Bibescu, Anna de Noailles formează triada prezenţei feminine româneşti în contextul culturii franceze şi europene. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenţia culturii franceze ea va fi probabil redescoperită şi în ţara noastră.
Iulia Haşdeu “Nu uita că eşti fiica lui Haşdeu!” Acesta se pare că a fost motto-ul şi motorul vieţii Iuliei Haşdeu. Un geniu pe care viaţa nu l-a mai încăput: a murit răpusă de tuberculoză cu două luni înainte să împlinească 19 ani. Iulia a scris în scurta sa viaţă: “Muguri de aprilie”, “Medievale”, “Teatru. Legende şi povestiri” În timpul vieţii nu a apucat să publice decât câteva poezii “furate” de tatăl său, uimit de talentul deosebit al fiicei sale.
Iulia Haşdeu, fiica lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu şi a Iuliei Haşdeu, s-a născut în 1869 la Bucureşti. La doi ani şi jumătate ştia să citească şi recita poezii; la opt ani vorbea curent franceza, germana, engleza; mai târziu s-a perfecţionat în latină şi greacă. La 11 ani termina Gimnaziul “Sf. Sava” din Bucureşti şi apoi Conservatorul, continuându-şi studiile în Franţa. La 16 ani , eleva Colegiului Sevigne din Paris, obţine Bacalaureatul în litere şi se înscrie la Sorbona, la Facultatea de Litere şi Filosofie. În acelaşi timp, Iulia lua lecţii de canto, pictură şi studia tot ce se putea despre limba şi cultura franceză. Începe să-şi pregătească teza de doctorat cu tema “Filozofia populară la români: logica, psihologia, metafizica şi teodiceea”. La 17 ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză; moare în 1888, la Bucureşti. După moartea sa, Haşdeu a ridicat Castelul de la Câmpina, chiar la indicaţiile spiritului Iuliei, cu care a comunicat până în ultima clipă a vieţii sale, şi a publicat în 1889, la Casa Editorială Hachette de la Paris, “Operele postume ale Juliei B. P. Haşdeu”.
Lucia Sturdza Bulandra Prinţesă în condiţie absolută. Lucia Sturdza Bulandra şi-a purtat rangul princiar pe scena teatrului, înnobilând-o. Într-o epocă în care actorii erau asimilaţi saltimbancilor, urmaşa domnitorului Sturdza a dat viaţă “Reginei Margot”, “Annei Karenina” şi “Mariei Stuart”. 68 de ani de teatru. Sute de chipuri, voci, personalităţi sublimate în talentul cosmic al Luciei Sturdza Bulandra. În urma ei, o şcoală inegalabilă de actorie îi poartă spiritul şi numele nemuritor.
Lucia Sturdza-Bulandra (1873 -1961) a fost una dintre marile figuri ale scenei româneşti. A jucat roluri de compoziţie de neuitat, din dramaturgia universala şi naţională. A avut spirit organizatoric şi mult talent pedagogic formând generaţii întregi de actori: Nicolae Băltăţeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebenciuc. Cariera sa a început în 1898, când Lucia Sturdza Bulandra a devenit actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1914 a înfiinţat a companie particulară de teatru , care a funcţionat până în 1941 , aici jucând cei mari actori ai perioadei interbelice româneşti : Maria Ventura, Maria Filotti, Ion Manolescu, V. Maximilian, Petre Sturdza, George Vraca, Aura Buzescu. Din 1947 şi până la sfârşitul vieţii a fost actriţă şi directoare a Teatrului Municipal din Bucureşti, astăzi Teatrul Bulandra. A avut două apariţii şi în film, la distanţă de trei decenii: “Amor fatal”(1911), primul film artistic românesc şi “Escadrila albă” (1943). Lucia Sturdza Bulandra a fost numită “marea doamnă a teatrului românesc”, pentru că şi-a purtat rangul princiar pe scena teatrului, înnobilând-o.
Elvira Popescu “Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viaţă şi orice spectacol începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile nu mai conteneau” Jerzy Toeplitz
Elvira Popescu , devenită prin căsătorie contesa De Foy, s-a născut în 1894 la Bucureşti. La 16 ani, după absolvirea Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, este angajată la Teatrul Naţional. În 1919 este numită directoare artistică a Teatrului Excelsior iar în 1921 pune bazele Teatrului Mic , pe care îl conduce în paralel cu Excelsior. Scriitorul francez Louis Verneuil , autor de piese bulevardiere, o convinge să vină la Paris, acest lucru influenţându-i radical destinul. A cucerit publicul parizian prin temperamentul ei vulcanic, râsul irezistibil şi prin accentul cu care vorbea limba franceză. Actriţă preferată a dramaturgilor Louis Verneuil şi Andre Roussin a jucat în numeroase piese de teatru precum şi în 26 de filme, alături de actori precum Claudia Cardinale şi Alain Delon. A condus Theatre de Paris şi Theatre de Marigny. Una dintre sălile Theatrului Marigny din Paris îi poartă numele, iar cinematograful Institutului Francez din Bucureşti se numeşte “Elvira Popesco”. A fost distinsă cu premiul “Moliere” pentru cea mai bună actriţă, decernat de Asociaţia Actorilor Francezi, şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincţii ale statului francez.
Hariclea Darclee În 1995, la Brăila, când s-au sărbătorit 135 de ani de la naşterea Haricleei Darclee, soprana Mariana Nicolesco i-a adus celebrei artiste un omagiu, iniţiind Concursul Naţional de Canto – Hariclea Darclee. Triumful manifestării a atras după sine, în 1997, organizarea primului Concurs Internaţional de Canto Hariclea Darclee, chiar la teatrul în care solista debutase la numai 21 de ani.
S-a născut la Brăila, în 1860. După studii muzicale la Iasi, debutează într-un recital de canto , în 1881, pe scena teatrului din Brăila. Îşi continuă studiile la Paris, unde este remarcată de compozitorul Charles Gounod, care îi încredinţează rolul Margaretei din opera sa Faust, rol cu care îşi face debutul pe scena Operei Mari din Paris, în anul 1888. În scurt timp, Hariclea Darclée cucereşte publicul şi devine preferata multor compozitori de muzică de operă. Astfel, Giacomo Puccini compune Tosca, Pietro Mascagni opera Iris iar Alfredo Catalani La Wally, special pentru Hariclea Darclee, care interpretează rolurile principale în spectacolele de premieră ale acestor opere. Hariclea Darclee s-a impus pe scenele principalelor teatre de operă din Paris, Berlin, Florenţa, Milano, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Madrid, Monte Carlo, New York, Moscova, St. Petersburg. În 1921, a susţinut crearea Operei Romane din Bucureşti. La finele vieţii, artista a trăit într-un anonimat nemeritat, locuind într-un hotel din Capitală. A murit în sărăcie la Bucureşti, funeraliile fiind finanţate de Ambasada Italiei.
Maria Tănase Maria Tănase înseamnă “Ciuleandra”, celebrul “Blestem” – Cine iubeşte şi lasă, “Bun e vinul ghiurghiuliu”, “Aseară ţi-am luat basma” şi multe alte cântece vechi româneşti aduse din viu grai direct pe gramofonul interbelic. Însă Maria Tănase înseamnă şi înregistrări la Londra sau studiourile Columbia din Viena , la numai 24 de ani, prezenţa la faimosul 1939 New York World’s Fair, cenzura drastică a regimului legionar sau urmărirea continuă a Securităţii comuniste.
S-a născut în 1913, la Bucureşti. Apare pe scenă, pentru prima dată, în anul 1921, la serbarea de sfârşit de an a şcolii primare. Debutul va avea loc la teatrul de revistă condus de Constantin Tănase, în 1934, în revista "Cărăbuş-Express“. Devine celebră în 1938, când înregistrează primele cântece pentru Societatea Româna de Radio. Începând cu octombrie 1940, muzica Mariei Tanase a fost interzisă pe motiv că distorsiona folclorul românesc. Adevăratul motiv al acestei acţiuni antisemite a fost, însă, prezenţa unor intelectuali evrei în cercul de prieteni ai Mariei Tănase , precum etnologul Harry Brauner ( fratele pictorului Victor Brauner) şi jurnalistul Ştefan Roll. În 1941 revine pe posturile de radio, fiind inclusă în turneul de propagandă românească din Turcia. A organizat o serie de spectacole pentru soldaţii răniţi pe front, alături de nume importante din cultura românească, precum George Enescu, George Vraca şi Constantin Tănase. În 1957, obţine rolul principal Anica , în coproducţia româno-franceză “Ciulinii Baraganului”. Talentul Mariei Tanase a fost recunoscut prin acordarea Premiului de Stat (1955) şi a titlului de “Artistă Emerită”(1957).
Iolanda Balaş Povestea Iolandei Balaş-Soter înseamnă o adevărată lecţie de viaţă. Cu un palmares demn de invidiat la proba de săritură în înălţime(142 de victorii consecutive), a pătruns în Guiness Book. La 15 ani i se acordă titlul de Maestru al Sportului, la 22 de ani cel de Maestru Emerit al Sportului iar în 2000 a fost nominalizată pentru “Atleta secolului”
Iolanda Balaş-Soter s-a născut la Timişoara, în 1936. Este campioana olimpică care a dominat proba de săritură în înălţime timp de un deceniu. Din 1988 până în 2005 a fost preşedinta Federaţiei Române de Atletism, în prezent fiind preşedinte de onoare al acestei instituţii. Între 1957 şi 1967, Iolanda Balaş a învins 142 de întreceri consecutive, depăşind recordul său mondial de 14 ori, purtându-l de la 1, 75 m la 1, 91 m. Deţine 2 titluri olimpice( Roma-1960, Tokyo-1964), 19 titluri naţionale , 14 recorduri mondiale, 63 recorduri naţionale, 3 medalii de aur şi una de argint la Campionatele Europene, 3 medalii de aur la Jocurile Mondiale Universitare, 9 medalii de aur la Jocurile Balcanice. A deţinut recordul stadioanelor în cel puţin 100 de oraşe ale lumii. Este laureată a trofeului “Mohammed Taher” instituit de Comitetul Internaţional Olimpic, în 1950, care se acordă sportivilor ce obţin performanţe de excepţie.
Angelica Rozeanu Dacă întrebi , astăzi, de marii performeri din istoria sportului românesc, răspunsurile converg către Iolanda Balaş, Nadia Comăneci sau Ilie Năstase. Înainte de apariţia lor răspunsul era unul singur: Angelica Rozeanu. Era începutul anilor '50, când singurul sport prin care România se făcea cunoscută în lume era tenisul de masă. Angelica Rozeanu se poate lăuda cu un palmares impresionant care face pe mulţi jurnalişti români sau din străinătate să o eticheteze drept cea mai bună jucătoare de tenis de masa din toate timpurile.
Începe să joace tenis de masă la vârsta de 8 ani, la 12 ani câştigă prima cupă naţională iar la 15 ani primul titlu de campioană naţională a României , la feminin. Din 1936 până în 1957, Angelica Rozeanu domină scena competiţională din ţară câştigând decisiv, vreme de 21 de ani la rând, titlul de campion naţional, mai puţin în perioada celui de al Doilea Război Mondial când este retrasă din toate competiţiile, întrucât provenea dintr-o familie de evrei. În 1938, obţine primul titlu internaţional, la Campionatul de Tenis de Masă organizat în Ungaria, Hungarian Open. Primul campionat mondial îl câştigă însă mai târziu, abia în 1950, dar repetă această performanţă vreme de 6 ani consecutiv, stabilind un record încă neegalat de vreo altă jucătoare de tenis de masă, motiv pentru care figurează în Cartea Recordurilor "Guiness Book". De fapt Angelica Rozeanu este şi ultima jucătoare non-asiatică care reuşeşte să câştige un campionat mondial la tenis de masă. Între anii 1950 şi 1960, Angelica Rozeanu a fost preşedinta Federaţiei de Tenis de Masă din România. În 1954 i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Sportului. În 1960 , Angelica Rozeanu se mută definitiv în Israel.
Nadia Comăneci Nadia a ales gimnastica, iar gimnastica a ales-o, la rândul ei, să devină sportiva care să-i forţeze limitele. A câştigat tot ce se putea câştiga, toate titlurile la care poate visa un sportiv de performanţă. În schimb, a dăruit gimnasticii două elemente la exerciţiul la paralele, care îi poartă numele şi pe care puţine sportive au curajul să le execute. Şi a mai dăruit , la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, amintirea unei fabuloase erori de computer, prima notă de 10 acordată vreodată unei gimnaste la Olimpiadă.
În 1970, a concurat pentru prima dată la nivel naţional în România, ca membră a echipei oraşului său natal, Onesti. În 1975, la vârsta de 13 ani, câştigă trei medalii de aur şi una de argint la Campionatele Europene de la Skien, Norvegia. În acelaşi an, agenţia de ştiri Associated Press a numit-o "Atleta Anului în România". La 14 ani, Nadia Comăneci a devenit o stea a Jocurilor Olimpice de Vară din 1976 de la Montreal. Nu numai că a devenit prima gimnastă care a obţinut scorul perfect de zece la olimpiadă (de şase ori), dar a şi câştigat trei medalii de aur (la individual compus, bârnă şi paralele), o medalie de argint (echipă compus) şi bronz (sol). Acasă, succesul său i-a adus distincţia de "Erou al Muncii Socialiste", fiind cea mai tânără româncă distinsă cu acest titlu. După 1976, cariera Nadiei a avut coborâşuri dure şi urcuşuri de o tenacitate aproape incredibilă. Şi-a apărat titlul european în 1977, la Praga, dar echipa României a ieşit din competiţie în finale, în semn de protest contra arbitrajului. La Campionatele Mondiale din 1978 a concurat o Nadia Comăneci ieşită din formă, căderea la paralele trimiţând-o pe locul 4, câştigând însă titlul la bârnă.
Anul 1979 marchează cea mai puternică revenire din istoria gimnasticii. Nadia Comăneci a câştigat cel de-al treilea titlu suprem (devenind primul sportiv din istoria gimnasticii care a reuşit această performanţă). La Campionatele Mondiale din decembrie 1979, a câştigat concursul preliminar, dar a fost spitalizată înainte de a participa la concursul pe echipe. În ciuda recomandărilor date de medici, părăseşte spitalul concurând la bârnă, unde obţine nota 9, 95. Performanţa sa a conferit României prima medalie de aur în concursul pe echipe. Olimpiada de la Moscova din 1980 a însemnat una dintre cele mai crunte dezamăgiri. Pierde titlul la individual compus după ce arbitrele au nevoie de 27 de minute pentru a-i decide nota. Ultimul concurs important al Nadiei Comăneci are loc în 1981, la Jocurile Universitare, unde obţine cinci medalii de aur. Se retrage din activitatea competiţională în 1984, la 22 de ani.
Bibliografie 1. www. wikipedia. org. 2. Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008 3. xxx, Oameni celebri, Editura Teora Bucureşti, 2005 4. Avram, Arina, Enciclopedia femeilor celebre, Editura Allfa, Bucureşti, 2003 5. Avram, Arina, Femei celebre. Mică enciclopedie, Editura All, Bucureşti, 2007
SF RŞIT
Скачать презентацию FEMEI CELEBRE ALE ROM NIEI Profesor Cornelia
ac2ede0d5f5642101e5fb81eb51951f4.ppt