Curs 2 Pr Prof Stelian TOFANĂ Autorul

Curs 2 Pr. Prof. Stelian TOFANĂ

Autorul Evangheliei l Argumente ale criticii externe – tradiţia - Autorul - Apostolul Matei - redactat scrierea, într-o primă fază, în limba aramaică Mărturii: - Papias din Hierapolis (din provincia Frigia) - în jurul anului 120 a scris o lucrare intitulată: “Explicarea cuvintelor Domnului”, în care scria: “Matei scriind în ebraică a pus în ordine cuvintele Domnului, pe care apoi le traducea fiecare în greacă după cum putea” (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, 3, 39, 16)

l Exegeţii protestanţi, în frunte cu Schleiermacher, în revista “Studien und Kritiken” 1832, sunt de părere că opera menționată de Papias ar fi fost una anterioară Evangheliei şi care ar fi cuprins numai cuvântările Domnului. l Potrivit concepţiei lui Schleiermacher, Evanghelia după Matei s-ar fi alcătuit pe baza acestei scrieri, precum şi pe baza altor scrieri evanghelice, fragmentare, care cuprind şi istorisirea unor fapte săvârşite de Mântuitorul. l Majoritatea exegeţilor sunt de părere că scrierea menționată de Papias ar trebui înţeleasă ca o expresie sinonimă cu Evanghelia.

l Sf. Irineu care la sfârşitul secolului al II-lea scria: “Matei a publicat o Evanghelie în limba evreilor pe când Petru şi Pavel predicau la Roma şi întemeiau aici o Biserică”. l Iar în secolul III Origen mărturisea: “prima Evanghelie a fost scrisă în aramaică pentru iudeii convertiţi de către Matei, care a fost vameş şi apostol al lui Iisus Hristos. ”

l Argumente ale criticii interne 1. Evanghelia trebuie să fi fost scrisă de un iudeu, întrucât autorul se arată a fi un foarte bun cunoscător al tradiţiilor şi relaţiilor palestiniene: limba, obiceiuri, sărbători, societatea, etc. 2. Acest iudeu era favorabil Mântuitorului 3. Acest iudeu trebuie să fi fost unul dintre Apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, întrucât cunoaşte în amănunt lucrarea şi activitatea Acestuia

l La această concluzie conduce şi plasticitatea cu care este descrisă chemarea la apostolat a lui Matei vameşul - când a fost chemat de Domnul acesta nu a ezitat o clipă să-L urmeze: „şi sculându-se a mers după Dânsul” ( Mt. 9, 9 ). - bucuria care i-a inundat atunci sufletul îl determină pe Levi vameşul să pregătească o masă pentru Mântuitorul şi pentru Ucenicii Lui, şi la care au participat şi „mulţi vameşi şi păcăctoşi”( Mt. 9, 10). - o astfel de companie i-a şi atras, de fapt, lui Iisus, critici şi acuze din partea fariseilor, la care El a răspuns: „N- am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi” ( Mt. 9, 13 ). Greu ar fi fost de surprins astfel de clipe emoţionale, dacă autorul n-ar fi fost martor ocular şi unul din protagoniştii evenimentului.

l 4. Acest iudeu încreştinat nu putea fi altul decât Apostolul Matei, fostul vameş, de la vama din Capernaum Acest lucru rezultă din: l în listele apostolice din cele două evanghelii sinoptice (Marcu 3, 18 şi Lc 7, 15), Matei apare pe locul 7, în lista sa, apare pe locul 8 ( Mt. 10, 3) l dacă în celelalte Evanghelii sinoptice se dă numele pe care îl purta Matei, Levi, în Evanghelia întâi acest nume nu mai apare - nu mai ţine să-şi consemneze fostul nume de vameş. l în capitolul 22, 19 al Evangheliei, Apostolul apare ca unul familiarizat cu noţiunile de finanţe: “arată-mi banul dajdiei”, termen tehnic cu care el , ca vameş, era pe deplin familiarizat.

Timpul şi locul scrierii l Potrivit tradiţiei Matei și-a scris Evanghelia sa “când se purta cu gândul să părăsească Palestina şi să predice la alţii” (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească). l Când a fost acest timp nu se ştie cu precizie, probabil în jurul anului 45 d. Hr. , după Apolonius, sau 16, după înălţarea Domnului, potrivit mărturiei lui Nichifor Calist. l Potrivit mărturiilor istorice ale tradiţiei se poate afirma că Sfântul Matei este primul dintre Apostoli care a scris o Evanghelie între anii 42 d. Hr. , când ceilalţi Apostoli părăsesc Palestina, din cauza persecuţiei declanşate de Irod Agripa I şi anii 44 -45 d. Hr. , când Apostolul Pavel, venind la Ierusalim, n-a mai găsit aici nici un Apostol. l Aşadar, majoritatea specialiştilor stabilesc ca timp al scrierii Evangheliei aramaice, anul 43 d. Hr. sau, cel mult, prima jumătate a anului 44 d. Hr.

l Varianta grecească a Evangheliei este de dată ceva mai târzie. l varianta grecească a Evangheliei după Matei depinde de Evanghelia după Marcu - rezultă că prima trebuie să fie situată după anul 63 d. Hr. l descrierea soartei Ierusalimului şi a templului, din Cuvântarea eshatologică a Mântuitorului (Mt. 24, 15 -30), este destul de exactă - mulţi specialişti - Evanghelia ar fi fost scrisă după marea catastrofă iudaică din anul 70. d. Hr. l Prin urmare, data apariţiei Evangheliei greceşti a lui Matei ar trebui căutată cândva între anii 70 -80 d. Hr. Locul scrierii: - Ierusalim ? - Antiohia Siriei ?

Structura doctrinară a Evangheliei l Naşterea şi copilăria lui Iisus ( cap. 1 -2 ) l I - Promulgarea Împărăţiei Cerurilor – cap 3 -7 Tăierea capului Ioan Botezătorul, saturarea celor 5000 de oameni, umblarea pe mare (cap. 14) Femeia haananeancă, saturarea celor 4000 de oameni (cap. 15) Mărturia lui Petru în ţinutul Cezareei lui Filip (cap. 16) Schimbarea la faţă, vestirea Patimilor (cap. 17) 2. Cuvântarea bisericescă despre viaţa comunităţii (cap. 18) II - Propovăduirea Împărăţiei Cerurilor cap 8 -10 1. Secţiunea Narativă (8 -9) l Vindecarea slugii sutaşului, a soacrei lui Petru, liniştirea furtunii pe mare, vindecarea a 2 demonizaţi (cap 8 ) Paraliticul din Capernaum, Matei vameşul, învierea fiicei lui Iair şi vindecarea a 2 orbi (cap 9) 2. Cuvântarea apostolică (cap. 10) - trimiterea Apostolilor la propovăduire l Trimişii lui Ioan Botezătorul, mărturia lui Iisus Hristos despre Ioan (cap. 11) Spicele de grâu smulse sâmbăta, hula împotriva Duhului Sfânt (cap. 12) 2. Cuvântare – 7 parabole (13, 1 - 52) V. Venirea apropiată a Împărăţiei Cerurilor- (cap. 19 – 25) 1. Secţiunea narativă (19 -23) Desfacerea căsătoriei şi tânărul bogat (cap. 19) Lucrătorii viei şi fii lui Zevedeu (cap. 20) Intrarea în Ierusalim (cap. 21) Parabola nunţii Fiului de Împarat şi dinarul Cezarului (cap. 22) Certarea fariseilor de către Mântuitorul (cap. 23) 2. Cuvântarea eshatologică (cap. 24 -25) III. Taina Împărăţiei Cerurilor (cap. 11, 113, 52) 1 Secţiunea Narativă (cap. 11 -12) Biserica – Pârga Împărăţiei Cerurilor – (cap. 13, 53 - 18, 35) 1. Secţiunea narativă (13, 53 - 17, 27) 1. Secţiune narativă (3 -4) Ioan Botezătorul şi botezul lui Iisus Hristos (cap. 3) Ispitirea lui Iisus Hristos şi chemarea ucenicilor (cap. 4) 2. Cuvântarea Evanghelică – Predica de pe munte (5 -7) l IV. l Patimile, moartea şi învierea (cap. 26 -28)

Promulgarea Propovăduirea 1 -2 3 -7 8 -10 Taina 11 -13, 52 Biserica-Pârga 13, 53 -18, 35 Venirea 19 -25 26 -28 Patimi+ Inviere Copilaria Predica de pe Munte (5 -7) Cuvântarea apostolică (10) 7 Parabole Cuvântarea bisericească (13) (18) Cuvântarea eshatologică (24 -25)

Genealogia lui Iisus l Prologul (introducerea) Evangheliei este marcat de două idei fundamentale: l Prezentarea originii lui Iisus – în cuprinsul a două pericope din capitolul întâi: genealogia (1, 1 -17) şi “buna vestire” mateiană (1, 18 -25). l Iisus Pruncul – adorat de păgâni şi respins de iudei – (cap. 2

l Obiceiul de a prezenta înaintaşii unei personalităţi era străvechi la iudei. - Moise arată în prima sa carte (Fac. 5, 1 urm; 10, 1 urm. şi 11, 10 urm. ) spiţa genealogică a neamului omenesc de la Adam până în timpurile sale. - De când Aaron şi fiii săi au fost unşi preoţi şi arhierei - necesitatea de a se alcătui tablouri genealogice şi asupra descendenţilor acestei familii. - David ajunge rege în Ierusalim - prin gura profetului Natan, Dumnezeu îi promite că tronul său va dăinui în veci (II Samuil, 7, 13) – tablou genealogic al acestei familii – Iisus Hristos din neamul lui David.

l Matei arată în 1, 1 că el prezintă cartea naşterii (B…bloj genšsewj) lui Iisus Hristos ( Ihsou Cristoà). l Observăm - în chiar primul verset evanghelistul consemnează numele lui Iisus - ebraicul “Jeşuah” – Iisus = “Dumnezeu este mântuirea”. - grecescul CristÒj = “Unsul Domnului”, cuvântul fiind traducerea termenului ebraic “Meşiah”. În Vechiul Testament unşi erau numai regii şi profeţii.

l Genealogia îl prezintă pe Iisus ca: - Persoană istorică reală - având strămoşi pământeşti - Dumnezeu adevărat, dar acum întrupat pentru mântuirea neamului omenesc. Aşadar, aşezată în fruntea Evangheliei, genealogia lui Iisus Hristos avea menirea de a da şi o definiţie dogmatică Persoane Sale: Om şi Dumnezeu adevărat, venit în lume pentru mântuirea omului a cărui fire a îmbrăcat-o prin întrupare.

l Cât priveşte răspândirea în timp a generaţiilor consemnate de Matei, genealogia Evangheliei cuprinde 3 perioade, corespunzătoare unor etape delimitate ale istoriei lui Israel : 1. De la Avraam până la regele David – perioada de închegare a poporului israelitean, în general, şi a familiei davidice, în special. 2. De la David până la strămutarea în Babilon – perioada de înălţare şi mărire a familiei davidice, dar şi de umilire a celor nevrednici care se trăgeau din ea. 3. De la strămutarea în Babilon până la naşterea lui Iisus Hristos – perioada de reculegere a acestei familii, care, prin ultimul ei membru, Iisus Hristos, va ajunge la o strălucire care nu va mai avea sfârşit

l Evanghelistul face constatarea interesantă că fiecare din aceste 3 perioade cuprinde câte 14 membri (neamuri) - de la Avraam până la David - 14 neamuri - de la David până la strămutarea în Babilon – 14 neamuri - de la strămutarea în Babilon până la Hristos – 14 neamuri (1, 17 ) Numărul 14 este compus din numărul 7 luat de 2 ori (7 x 2=14) - la iudei cifra 7 era un număr simbolic şi sfânt. Faptul că acest număr simbolic este înmulţit de 2 ori de evanghelist vrea să sugereze ideea că Dumnezeu a condus cu îndoită grijă destinele familiei din mijlocul căreia urma să se nască Mântuitorul lumii.

l Chiar dacă fiecare din cele 3 perioade numără câte 14 membri, observăm că evanghelistul însuşi a eliminat din lista sa mai mulţi regi şi mai mulţi membri din ascendenţii Mântuitorului Hristos l Spre exemplu: - între Fares şi Naason sunt date numai patru nume intermediare (1, 3 -4), ori este vorba de întreaga perioadă dintre epoca patriarhilor (Fares este fiul lui Iuda) şi Exod, adică nu mai puţin de aproximativ 430 ani (Ieş. 12, 40 ; Gal. 3, 17 ) - între Salmon şi Iesei se dau numai două nume intermediare (cf. 1, 5 ) pe o perioadă de cel puţin 300 de ani. - din cartea a IV-a a Regilor se poate cunoaşte că între Ioram şi Ozia (1, 8) au mai existat trei generaţii, reprezentate prin Ohozia, Ioas şi Amasia, dar care nu apar în genealogia mateiană.

l Cât priveşte menţionarea regelui Iehonia, în genealogie, el este numărat de 2 ori - la sfârşitul listei a doua (1, 11) - la începutul listei a treia ( 1, 12 ) a - pentru a obţine şi în perioada a III-a 14 membri b - mai ales pentru a sublinia vrednicia lui Iehonia care a fost ultimul rege în Ierusalim şi care s-a urcat pe tron în puterea drepturilor sale moştenite pe linie davidică. Ca al 14 -lea membru, al celei de-a treia perioade, trebuie numit şi Mântuitorul Hristos Însuşi cu care se încheie timpul de umilinţă, dar şi de reculegere al familiei davidice. l Cu Iisus Hristos, evanghelistul Matei încheie şi întreaga evoluţie istorică a familiei Sale, dar tot cu El începe, pentru întreaga omenire, şi noul timp de mărire veşnică mesianică a noii Sale familii – creștinătatea.

l Lacunele genealogiei mateiene se pot explica şi prin: - caracterul mnemotehnic al Evangheliei. folosită şi ca un adevărat manual de cateheză în Biserica primară - ea foloseşte tehnici care să faciliteze memorarea - caracterul simbolic – Nu este exclus ca Matei să fi avut în vedere şi practica gematriei - consta din calcularea valorii numerice a unui cuvânt sau nume şi căutarea unei semnificaţii simbolice a numărului astfel obţinut. În scrierea consonantică ebraică, numele David = cifra 14. Scriindu-se nevocalizat - compus din trei litere : dalef – vav- dalef. Dându-se acestor litere valoarea lor numerică se obţine 4 - 6 - 4, care adunate dau numărul 14. Precizând la începutul evangheliei că Iisus Hristos era fiul lui David, putem conchide, că şi prin această tehnică se scoate în evidenţă faptul că profeţiile mesianice s-au împlinit în Hristos, Care a fost profeţit ca fiind fiul lui David, adică venind din neamul lui.

l În ceea ce priveşte a doua identificare prin strămoşi, din 1, 1 - Iisus numit “ fiul lui Avraam “ - evanghelistul Matei vrea să afirme că Iisus este Urmaşul prin excelenţă a lui Avraam, făgăduit lui în vechime ca Cel “ întru Care se vor binecuvânta toate neamurile “ ( Cf. Fac. 12, 7 ; 22, 18 ). l Ceea ce este specific genealogiei mateiene este şi faptul consemnării a patru nume de femei, străine de neamul evreesc, şi anume: Tamara, Rahab, Ruth şi soţia lui Urie – Batşeba ( Mt. 1, 3. 5 -6 ). - Primele 3 femei nu erau de origine israelită, iar a patra nu a fost căsătorită cu un evreu. - Mediile din care proveneau cele 4 femei erau diferite – se poate observa din Fac. 38; Iosua 2; Rut 3 şi II Reg. 11. l Totuşi, aceste femei au fost instrumentele lui Dumnezeu folosite în scopul continuării liniei mesianice, evanghelistul voind să exprime astfel caracterul universalist al mântuirii mesianice.

Naşterea lui Iisus (2, 1 -23) l Evanghelistul Matei relatează Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos ca fiind un fapt istoric, încadrat de evenimente naturale, dar şi miraculoase - pot fi grupate în două faze: 1) Evenimente în timpul vieţii lui Irod (Mt 2, 1 -18) 2) Evenimente după moartea lui Irod (Mt 2, 19 -23) l după alţi exegeţi: 1) Evenimente care se desfăşoară în Ierusalim (Mt 2, 1 -8); 20). l 2) Evenimente care se desfăşoară în Betleem (Mt 2, 9 -12; Lc 2, 4 - Fiecare parte este introdusă de „episodul magi” – călătoria şi sosirea lor la Ierusalim (Mt 2, 1); călăuzirea spre Betleem de către „Stea” şi închinarea înaintea Pruncului (Mt 2, 9 -11)

l După precizarea locului, evanghelistul Matei indică şi timpul naşterii lui Iisus Hristos: - „în zilele lui Irod regele” (Mt 2, 1), cândva spre sfârşitul vieţii lui, în ultimii săi ani de domnie (37 -4 î. Hr. ) - Cezar fiind Augustus, iar Quirinius fiind guvernator al Siriei (Lc 2, 1 -2). În relatarea mateeană este vorba de Irod Idumeul, numit şi „Cel Mare”, pentru a nu se confunda cu Irod Antipa, fiul său, sau cu Irod Agripa, nepotul său

l În precizarea timpului istoric al naşterii - încă un eveniment, de data aceasta miraculos, consemnat numai de evanghelistul Matei, şi anume apariţia „stelei” magilor. (Mt 2, 2). l Despre ce stea este vorba şi de ce natură a fost ea? Renumitul astrolog Johannes Kepler a emis în jurul anilor 1600 o ipoteză cu privire la identitatea stelei magilor, potrivit căreia aceasta a fost de fapt „aspectul pe care l-a luat pentru observatorul de pe pământ o triplă conjuncţie a planetelor Jupiter şi Saturn, din constelaţia Peştilor. Aliniate una peste alta, cele două planete, având în fundalul lor Constelaţia Peştilor, dădeau impresia unei stele cu o strălucire aparte”

l O astfel de triplă conjuncţie - care se produce foarte rar, ar fi avut loc în anul 7 î. Hr. , având trei perioade de maximă strălucire: 23 mai, 3 octombrie şi 4 decembrie. l După Kepler, magii, astrologi din Babilon, vor fi pornit la drum imediat după a doua maximă a conjuncţiei (3 octombrie), ajungând la Ierusalim după o călătorie de o lună şi jumătate. l A treia maximă, cea din 4 decembrie, ar fi coincis cu reapariţia „stelei” după ce magii tocmai plecaseră de la Irod: „Iar ei ascultând pe rege, au plecat, şi iată, steaua pe care o văzuseră la Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra unde era pruncul. ” (Mt 2, 9). l De fapt, o inscripţie cuneiformă pe o tăbliţă de lut ars, provenind de lângă Babilon, probabil de la şcoala astrologică de la Sippar, confirmă faptul că „steaua” magilor a putut fi observată în anul 7 î. Hr. timp de aproximativ 5 luni (Emil Shürer, The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ, Edinburg I, 1973, p. 48 urm. )

l Sf. Ioan Hrisostomul afirmă că nu a fost o stea, ci o putere nevăzută, dumnezeiască, care a luat numai chip de stea. l Această „stea” mergea, impropriu spus, de la Nord spre Sud şi nu de la Est spre Vest, aşa cum, potrivit legii de rotaţie a pământului, am avea impresia că stelele s-ar mişca în această direcţie. l În fond, ea nici nu avea un drum propriu: mergea când magii trebuiau să meargă, stătea când ei stăteau etc. l Era ca stâlpul de nor din pustie: oprea şi îndemna la drum tabăra iudeilor atunci când trebuia (Iş 13, 21 -22).

l Identificarea magilor - a constituit din totdeauna o problemă pentru specialişti. - ei sunt consemnaţi cu acest nume în scrierile unor istorici ca Herodot, Strabon, Xenofon, fapt care conferă istoricitate deplină episodului - înţelepţi persani, babilonieni sau arabi, care se ocupau cu studierea cerului, a mişcării astrelor. - preoţi păgâni - iniţiaţi probabil şi în astrologie. Preoţii păgâni erau primii care sesizau, recepţionau influenţele iudeilor asupra diferitelor epoci ale istoriei, fiind astfel la curent cu profeţiile mesianice

l Două argumente – pentru identificarea magilor ca preoți 1. Întrebarea magilor este: „Unde este Cel Ce S’a născut rege al Iudeilor? ” – poà ™stein Ð tecqeˆj basileÝj tîn Iouda…wn (Mt 2, 2). - substantivul basileÝj (rege) nu este articulat - duce la concluzia că magii întreabă nu de Irod ca rege, ci de un prunc, de curând născut, ca rege al iudeilor şi căruia voiau să i se închine. Accentul întrebării cade şi pe participiul Ð tecqeˆj – cel ce s-a născut, acum, şi nu altădată. 2. Că magii căutau un Prunc cu totul deosebit - rezultă şi din darurile pe care i le-au adus: aur – ca unui rege; tămâie – ca unui Dumnezeu şi smirnă – ca unui Om vare va muri. Darurile aduse exprimau ceva din Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, adică cele 2 firi – dumnezeiască şi omenească– unite în una şi aceeaşi persoană a Fiului Dumnezeu întrupat.

l Uciderea pruncilor (Mt 2, 16 -18). - Istoricul latin Macrobius, vorbind de domnia lui Augustus, notează faptul că împăratul s-a supărat când a auzit că Irod a poruncit uciderea pruncilor - în anul 29 î. H. avea să fie executată soţia sa Mariamne, iar în anul următor, mama acesteia, Alexandra. A urmat apoi fratele soţiei, Aristobul, şi alţi doi cumnaţi, trei fii ai săi Alexandru, Aristobul şi Antipater, acesta din urmă cu numai 5 zile înainte de moartea sa. Se pare că această din urmă execuţie la curtea lui Irod îl va fi determinat pe Octavian Augustus să exclame: „Melius est Herodis porcum esse quam filium” - Pentru a exprima marea durere - legătura cu deportarea evreilor în exilul babilonian. În acest sens evanghelistul notează proorocia lui Ieremia: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt ” (Mt 2, 18, cf. Ierem 31, 15) l Cât priveşte numărul pruncilor ucişi, acesta n-a putut fi mare de câteva zeci, deoarece Betleemul era o localitate mică, cu un număr mic de locuitori, la fel şi cele din jur

Botezul lui Iisus (3, 13 -17) l Recunoaşterea expresă a lui Iisus ca Mesia este consemnată de Botezătorul Domnului prin cuvintele: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine” (Mt. 3, 14). l Răspunsul enigmatic al lui Iisus “Lasă acum că aşa se cuvine să plinim toată dreptatea (plhrîsai p©san dikaiosÚnhn) (Mt. 3, 15) marchează 3 adevăruri soteriologice caracterizează cadrul teologic al semnificaţiei botezului: - actul botezului intră în iconomia mântuirii -nevoia restabilirii raporturilor normale dintre creatură şi Creator , care se realizează numai în împărăţia harului inaugurată de botezul creştin. - nu era drept ca satana să triumfe asupra creaturii, fapt care ar fi însemnat un act de injustiţie din partea lui Dumnezeu, neoferindu-i omului posibilitatea să se îndrepte. Expresia dikaiosÚnh = dreptate - exprimă fidelitatea nouă şi radicală a voinţei lui Dumnezeu care trebuie să se împlinească (cf. Mt. 5, 6; 10, 20; 6, 1. 33; 21, 32).

l În momentul imediat următor botezului - “cerurile s-au deschis şi Ioan a l Sf. Părinţi au văzut în imaginea “cerului deschis” unirea din nou a cerului cu pământul l Prezenţa lui Iisus la botez, încărcat, în firea sa umană, cu păcatele întregii omeniri, a simbolizat actul crucii în care a dobândit răscumpărarea deplină a tuturor. l În imaginea coborârii porumbelului - Părinţii Bisericii au contemplat începutul noii creaţii a lumii, inaugurat acum, la botez, plină de Duhul Sfânt. văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste Iisus. Şi iată glas din ceruri grăind: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Carele am binevoit!” (Mt. 3, 16 -17). - În Vechiul Testament, în cartea Genezei (1, 2), este consemnat faptul că Duhul Sfânt se purta pe deasupra apelor unui început de creaţie. - În Noul Testament Duhul Sfânt se pogoară acum ca simbol al unui nou început de creaţie = împărăţia harică mesianică

l De ce s-a manifestat Sf. Treime la Botez? - Pentru a-i dovedi lui Ioan că Iisus este cu adevărat Mesia Cel aşteptat. (Cf. In. 1, 33) - Pentru a-i arăta că rolul său de Înaintemergător s-a încheiat. - Pentru a fi arătat în lume Fiul, ca Dumnezeu văzut în trup, atât de către Tatăl, cât şi de către Ioan l Cât priveşte sensul expresiei = întru care am binevoit (Mt. 3, 17), subiect de analiză pentru exegeţi, răspunsul acestora se rezumă la două explicaţii generale: a) am binevoit = dintru început planul de mântuire b) bine am voit = binele omenirii pentru mântuirea sa.

Ispitirea Mântuitorului (4, 1 -11) l Timpul când are loc ispitirea este indicat de adverbul de timp tÒte (atunci), care face legătura cu pericopa anterioară despre Botez. Aşadar, ispitirea Mântuitorului are loc la un interval de timp, destul de scurt după botezul Său, când Duhul l-a mânat în pustie pentru prima sa confruntare cu diavolul chiar la începutul activităţii Sale pământeşti. (Mt. 4, 1) Duhul care l-a condus pe Iisus în pustie nu putea fi altul decât Duhul lui Dumnezeu, de care Iisus era plin şi ca om, cât şi propria Sa voinţă, Sf. Părinţii arătând prin aceasta că totul s-a făcut în colaborare cu Sf. Treime

l Locul desfăşurării ispitirii - l “în pustie” - probabil undeva în apropiere de Iordan, la NV de Ierihon unde se afla o regiune stearpă numită “pustia Carantinei”. l După alţi exegeţi, locul ispitirii ar fi fost muntele Duka cu înălţimea de 473 m peste nivelul mării, un loc, de asemenea, pustiu. l Evanghelistul Luca spune că tot timpul celor 40 de zile, nemâncând nimic, Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul, în sensul că şi-a manifestat tăria răbdării Lui în aşa fel că n-a simţit foamea (Cf. Lc. 4, 2). Dar la urmă a flămânzit. l Evanghelistul Matei nu vorbeşte de ispitirea în intervalul de timp al celor 40 de zile, ci spune numai că postind 40 de zile, la sfârşit a flămânzit şi abia atunci s-a apropiat de el diavolul, ispitindu-l.

l Numărul 40 este un nr. simbolic, care se referea la anumite evenimente deloc întâmplătoare, cu o mare însemnătate pentru istoria lui Israel: - 40 zile a plouat la potop (Geneză 7, 17) - 40 zile a stat Moise pe munte, primind Legea (Ies. 24, 18) - 40 zile posteşte şi Ilie în vederea activităţii sale (I Reg. 19, 7) - 40 de ani peregrinează poporul iudeu prin pustie (Num. 14, 24 ) etc. l Numărul 40 - nume simbolic = 4 regiuni ale lumii x 10 (nr. complet la evrei) - arată că puterea diavolului este prezentă pretutindeni în lume.

l Prima ispitire este una trupească: “De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. (Cf. Mt. 4, 3) l Din punctul de vedere al ispititorului, ispita era logică: a) Iisus putea să facă din pietre pâini. b) Mai mult, era şi nevoie în acel moment, dată fiind starea de flămânzire a Mântuitorului. Iisus dărâmă ispita printr-un apel la o autoritate superioară logicii diavolului, la un terţium pe care ispititorul nu-l luase în seamă: “Scris este, nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8, 3 - Mt. 4, 4).

l A doua ispită este una biblică: “Atunci diavolul L-a dus în Sfânta Cetate şi L-a pus pe aripa templului[3] şi I-a zis: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos…. ” (Mt. 4, 6) l Prin această ispită diavolul încerca să-i compromită Mântuitorului omenitatea. l Acesta îi prezenta Mântuitorului o falsă interpretare a cuvântului revelat, textul vorbind doar de ajutorul lui Dumnezeu oferit celor ce se încred în El în nevoi şi primejdii şi cărora, în astfel de împrejurări, le devine scut sigur şi puternic. tÕ pterÚgion toà ƒeroà = aripa templului, putea însemna, în acest context, zidul înalt, extern, care înconjura toate zidurile templului de la înălţimea căruia înspre răsărit şi sud se deschidea o prăpastie de aprox. 50 m, de unde, dacă se cădea, avându-se în vedere locul pietros, existau minime şanse de supravieţuire.

l În ispita a III-a diavolul a încearcat o exaltare a omenităţii lui Iisus. Îi cerea, practic, să renunţe la “a fi”, în schimbul lui “ a avea”: ”Din nou diavolul l-a dus pe un munte foarte înalt și i-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și i-a zis: Acestea toate ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și mi te vei închina” (4, 8 -9) l În ispita a III-a Mântuitorul foloseşte şi 2 cuvinte personale Ûpage satan© - lipseşte satana, ceea ce înseamnă o alungare a diavolului, egală cu lipsa de putere asupra Sa. l Expresia Ðp…sw moà - înapoia mea - apare ca un adaos din codici fără vreun înţeles în text, pentru că Iisus nu voia ca diavolul să-i rămână în spate, ci să dispară pentru totdeauna. l În Mt. 4, 11 se spune că diavolul L-a lăsat, dar Luca (4, 12) consemnează că diavolul L-a lăsat până la o vreme, când sesizează din nou prezenţa lui în Patimi şi în vinderea lui de către Iuda.

l Dimensiunea teologică 1. ispitirea a demonstrat omenitatea deplină a lui Iisus, putând fi ispitit, ca Om, de diavolul. 2. confruntarea cu diavolul, ca Om, i-a demonstrat acestuia chiar de la începutul activităţii publice puterea lui ca Dumnezeu-Om, ipostază cu care diavolul nu era obişnuit, astfel că începutul lucrării mesianice, corespunde cu începutul surpării puterii diavolului. 3. ispitirea a arătat că tentaţiile diavolului pot fi respinse de om, dacă se apelează la puterea lui Dumnezeu.

Predica de pe munte l Preliminarii - de la Marcu ea lipseşte - în Evanghelia după Luca - în capitolul 6 pe spaţiul doar a 29 de versete - la Matei – cap. 5 -7 l Analizând versiunile Predicii de pe munte din Evangheliile după Matei şi Luca ajungem la următoarele concluzii: 1. Matei a adăugat la predică idei rostite de Mântuitorul şi cu alte ocazii, pe când la Luca se poate constata că autorul a lăsat la o parte mult material din cel care a constituit clar conţinutul predicii. - în rugăciunea Tatăl Nostru, observăm că Luca afirmă că ucenicii ar fi cei care Lar fi rugat pe Iisus, zicând: ”Doamne, învaţă-ne să ne rugăm !” - Se pare că acesta ar fi, într-adevăr, contextul real al rostirii Rugăciunii Domneşti şi nu cel al rostirii Cuvântării de pe Munte, aşa cum apare la Matei (Lc. 11, 1 -2).

l 2. Numeroasele adaosuri ale lui Matei n-au modificat structura predicii de pe Munte. - Referitor la aceste adaosuri mateiene, specialiştii sunt de părere că ele ar reprezenta cam jumătate din textul actual al predicii de pe Munte (5, 3 -16; 18 -19, 25 -26, 29 -32 şi 36); (6, 7 -15, 19 -34); (7, 6 -14, 22 -23). - Matei este preocupat să nu lase nimic la o parte din cuvântările Mântuitorului Iisus Hristos, care puteau să dea o imagine cât mai completă ucenicilor despre rolul pe care-l avea El, ca Învăţător.

l Localizarea şi timpul rostirii Cuvântării - După Matei - predica a avut loc pe un munte oarecare (5, 1) - “s-a suit în munte”. - Luca (6, 17) - afirmă că Iisus Hristos a stat la loc şes: “şi coborând cu ei a stat la loc şes”. - Dar în 6, 12 Luca consemnează faptul că Iisus Hristos a petrecut noaptea, în rugăciune, pe munte. - Există contradicţie între Evanghelişti ?

l În Galileea, la nord de Tabor, se află muntele Kurrun Hattin, care însemnează „Coarnele Hattinului”, având o înalţime de 500 m şi găsinduse la aproximativ 7 km de oraşul Tiberiada. l O bună parte a specialiştilor cred că aici ar fi avut loc rostirea Cuvântării. l configuraţia lui geografică, cu două vârfuri, între ele găsindu-se un loc mai drept, ar putea rezolva această părută contradicţie. l Însă potrivit unor exegeţi, mai toate colinele din jurul localităţii Ghenizaret îşi revendicaseră cinstea de a fi fost gazda predicii. Lc. 6, 17 A stat la loc șes Mt. 5, 1 S-a suit intr -un munte Kurrun Hattin

l Introducere Planul doctrinar al Predicii - Fericirile: condiţie pentru întrarea în noua Împărăţie (5, 3 -12) - Menirea ucenicilor (5, 13 -16), exprimată în două sentinţe comparative: - sarea pământului - lumina lumii - Noua dreptate pretinsă (5, 17 -20) - tema predicii Partea I - Dreptatea Desăvârşită (5, 21 -48) 1 - Fiinţa noii dreptăţi ilustrată în 6 exemple – antiteze l l l Mânia (5, 21 -26) Desfrâul (5, 27 -32) ( adulterul- divorţul ) Jurământul (5, 33 -37) Legea Talionului (5, 38 -42) Iubirea faţa de duşmani (5, 43 -48) l l l blândeţea (6, 2 -4) rugăciunea (6, 5 -15) postul (6, 16 -18) l l l Adunarea bogăţiilor (6, 19 -23) Serviciul Mamonei (6, 24) Grija peste măsură de hrană şi îmbrăcăminte (6, 25 -34) 2 - Noua dreptate şi evlavia fariseică ilustrată în 3 exemple (6, 1 -8) 3 - Noua dreptate şi bunurile pământeşti sau valoarea practică a noii dreptăţi, ilustrate în 3 exemple (6, 19 -34) Partea a II-a – Dispoziţii călăuzitoare (7, 1 -23) 1. Despre judecăţi (7, 1 -6) 2. Despre rugăciunea de cerere (7, 7 -12) 3. Despre poarta cea strâmtă şi drumul spinos al virtuţii (7, 13 -23) Incheiere: Pilda despre sensul vieţii în raport cu Iisus Hristos (7, 24 -27)

Scurtă analiză exegetică a Cuvântării de pe Munte 1 - Fericirile : condiţiile pentru intrarea în noua Împărăţie l “Fericiţi cei saraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor” - Cei săraci cu duhul - sunt cei smeriţi, cei umili, cei sărăci de păcate - mistica răsăriteană - duhul omului este partea superioară, fină, inefabilă a sufletului, prin care omul poate intra în contact direct cu Duhul lui Dumnezeu – - pentru ca această experienţă să fie posibilă e nevoie ca duhul omului să devină „sărac”de orice patimi sau fărădelegi - asumarea lăuntrică a stării de sărăcie - acesta este bogatul care nu e dependent de propria sa bogăţie şi care, în cazul că ar pierde-o, parţial sau total, ar rămâne în continuare un om liber

l “Fericţi ce plâng, că aceia se vor mângâia” - plângerea păcatelor - “plânsul” înţeles ca expresie a tristeţii şi a căinţei pentru răul săvârşit, însoţit implicit şi de dorinţa de îndreptare. - mângâierea promisă are atât dimensiune pământească, cât şi una eshatologică. l Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” - Pământul - unul reînnoit, eshatologic, aparţinător Împărăţiei cerurilor - Textul acesta este singurul loc din Noul Testament unde se arată că virtutea blândeţii are o astfel de răsplătire - Împărăţia Cerurilor. “Fericiţi ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” - Dreptatea înseamnă - toate virtuţile adunate la un loc, nu numai virtutea dreptăţii ca un act juridic, prin care este răsplătit binele şi pedepsit răul. - A flămânzi şi a înseta de dreptate înseamnă - neîncetatul astâmpăr care caracterizează dinamismul creştin în realizarea virtuţii, prin excelenţă.

l “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” l “ Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” Milostenia nu priveşte numai actul de binefacere, de ajutorare în sine, a celui în nevoie, ci atenţia concentrată în fapta de iubire, fără limite şi condiţii, manifestată faţă de toate făpturile, după exemplul lui Iisus care a slujit pe fiecare om. - Vederea lui Dumnezeu este o făgăduinţă eshatologică - Pe pământ, pe Dumnezeu Îl poţi întâlni şi cunoaşte contemplând faptele minunate ale creaţiei, dar nu-L poţi vedea cu privirea sfinţilor, din preajma Sa. - Apostolul Pavel spunea corintenilor că vederea desăvârşită aparţine numai vieţii eshatologice: „ …cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). - Condiţia vederii lui Dumnezeu este curăţia inimii, adică nepătata ei simplitate şi puritatea sentimentelor

l “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. l l Răsplata înfăptuirii păcii este înfierea divină, şi aceasta, pentru că, creaţia lui Dumnezeu este o revelaţie a armoniei şi a păcii, în care Mântuitorul este El însuşi prinţul ei, aşa cum a fost prezis de profetul Isaia (11). l l Fericirea reprezintă culmea exprimării biblice despre pace. Exprimarea promisiunii la timpul viitor „ se vor chema”, presupune exerciţiul continuu al săvârşirii păcii. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor este împărăţia cerurilor”. - În concepţia Vechiul Testament ţinta spirituală a omului era realizarea dreptăţii care cuprindea în sine toate virtuţile, de aceea în Vechiul Testament nu avem noţiunea de sfinţi, ci doar de drepţi (dreptul Iosif, Iov, etc. ). - A fi prigonit pentru dreptate înseamnă a fi prigonit pentru identitatea creştină reflectată în sfinţenie care se prezintă ca o sumă a virtuţilor.

l “Fericiţi veţi fi când din pricina Mea va vor ocarî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră” - Expresia „a minţi” arată nedreptatea acelora care se ridică împotriva făptuirii dreptăţii - Din acest punct de vedere, a minţi înseamnă a făptui nedreptatea desăvârşită. - Cuvintele Mântuitorului mai au în vedere şi calomnia. - Fericirea este făgăduită acelora care sunt vorbiţi de rău fără nici o acoperire, pe nedrept, în chip mincinos. Apostolul Petru atrage atenţia creştinilor asupra acestui fapt. ( Vezi I. Petru 2. 12 şi 3, 16 ).

2. Misiunea apostolilor (5, 13 -14) l Pronumele personal Øme‹j - voi - se referă la Apostoli, iar comparaţia următoare îi vizează direct pe ei. Apostolii şi lucrarea lor misionară sunt comparaţi cu sarea pământului - Sarea alterabilă de care vorbeşte Mântuitorul priveşte acea sare specifică din Orient, care se produce prin evaporarea apei de mare, şi care era de o calitate mult inferioară celei de ocnă. - Expresia “aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” se referă la o eventuală situaţie în care apostolii nu şi-ar îndeplini misiunea încredinţată lor de Mântuitorul Hristos, de propovăduire a Evangheliei împărăţiei. l Lumina ca termen de comparaţie, din versetul 5, 14 se referă tot la cuvântul lui Dumnezeu şi la misiunea Apostolilor - Lumina Evangheliei pentru viaţa spirituală este ca lumina materială pentru viaţa biologică. - Expresia “nu poate cetatea să se ascundă” are menirea de a scoate, la fel, în prim plan, misiunea apostolilor şi faptul că ea nu poate fi tăgăduită, aşa cum o cetate, care stă în vârful muntelui, nu poate să nu fie văzută.

l 3. Pericopa ( 5, 17 - 20 ) - noua dreptate pretinsă - În această pericopă Mântuitorul pune faţă-n faţă legea Evangheliei cu legea nedesăvârşită, adică cu umbra Vechiului Testament. - Mântuitorul nu a venit pentru a strica Legea, care era dumnezeiască, ci menirea lui a fost de a o desăvârşi, de a-i da un sens spiritual, printr-o nouă interpretare. - Apostolul Pavel spune în Epistola către Romani că Legea a fost bună şi dreaptă, iar în Galateni o prezintă ca fiind “pedagog spre Hristos” (Gal 3, 24). - Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, Legea s-a împlinit în El şi astfel n-a fost desfiinţată, ci desăvârşită.

l Vorbind de caracterul atemporal al valabilităţii cuvântului Dumnezeu sau al Legii celei noi, Mântuitorul foloseşte două exemplificări, afirmând că nici o iotă sau o cirtă nu vor trece din lege până nu se vor împlini toate. l l l iota = cea mai mică litera a alfabetului grecesc cirta = cel mai mic semn din alfabetulul ebraic Cum aceste semne rămîn de multe ori neobservate, iar neobservarea lor poate schimba tot sensul exprimării, tot aşa cele mai mici porunci se vor împlini pentru a nu se schimba sensul major al Evangheliei lui Iisus Hristos.

l Împlinirea în duh a Legii celei vechi este ilustrată în 6 antiteze: l - Antiteza întâi – mânia ( 5, 21 -26) Porunca “Să nu ucizi”, condamna fapta, Mântuitorul vine şi condamnă însă mânia, adică ceea ce constituie cauza faptei. Cuvântul “raca”, din text, se referă la denigrarea fratelui, numindu-l neînţelept sau nebun. Viaţa creştină este comparată apoi cu drumul unui om, cu pârâşul său, spre locul de judecată pentru făptuirea dreptăţii - adică timpul din faza pământească a existenţei umane, înainte de a se ajunge “la tribunal” - în faţa scaunului judecăţii universale. l Antiteza are un pronunţat caracter eshatologic.

l - Antiteza a doua şi a treia - despre adulter şi divorţ (5, 27 -32) - Mântuitorul trece cu condamnarea de la faptă, la intenţie – conduce la săvârşirea faptei. - în viziunea Sa, intenţia este egală cu fapta. Adulterul este considerat păcat de moarte. - Exprimarea Mântuitorului de a renunţa la mâna dreaptă sau la ochiul drept este una metaforică şi are în vedere Biserica înţeleasă ca fiind un organ viu, cu multe mădulare – creștinii - În versetul 5, 31 Mântuitorul vorbeşte de alungarea femeii, faptă care era permisă în Vechiul Testament, dacă i se dădea acesteia, din partea bărbatului, o carte de despărţire. - Referirea Mântuitorului la această practică a Vechiului Testament anticipa taina unităţii căsătoriei creştine, în care singura pricină de desfacere a ei este adulterul. - Singura pricină de despărţire a soţilor, din perspectiva evangheliei Noului Legământ, este păcatul desfrânării.

l –Antiteza a patra “să nu juri strâmb” ( 5, 33 -37) - Izvoarele rabinice confirmă faptul că la iudeii era folosit jurământul pe cer şi pe Ierusalim, pentru întărirea adevărului. - Iisus opreşte jurământul - simpla raţiune fiind aceea că autenticitatea identităţii creştine trebuie să reiasă din sinceritatea afirmaţiei: „Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la Cel-Rău este ”. ( 5, 37 ) l -Antiteza a cincea – “legea talionului” (5, 38 -42) - Legea Talionului: „ Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” ( 5, 38 ), părea un principiu drept în legea veche; dar chiar şi legea lui Moise prevedea o oarecare ameliorare a acestei legi, când arată să nu răspunzi răului cu rău. - Exprimarea Mântuitorului „Nu staţi împotriva celui rău; iar celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt”( 5, 39 ) arată : – să nu-l întâmpini pe cel rău cu rău, cu gând de răzbunare - creştinii trebuie să fie oricând gata să sufere îndoit pentru Împărăţia lui Dumnezeu. - Porunca nu exclude însă combaterea răului din lume sau atitudinea demnă faţă de răul săvârşit ( vezi In. 18, 22)

l Antiteza a şasea – Iubirea faţă de duşmani ( 5, 43 – 47) - Cuvintele Mântuitorului nu vizează o poruncă expresă a Vechiului Testament în care ar fi fost prevăzut “să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău…” - El se referă doar la obiceiul iudeilor de a socoti aproapele numai pe conaţionali, faţă de străini şi duşmanifestand intrasigenţă şi ură - Ura faţă de duşmani nu a apărut ca lege în Vechiul Testament, ci doar ca o faptă perpetuată în atitudinea iudeilor faţă de ei. - În versetul 48 Mântuitorul vorbeşte de ţinta spirituală a creştinilor, având ca model desăvârşit pe Tatăl ceresc. - Desăvârşirea nu trebuie înţeleasă ca putând fi atinsă după măsura fiinţei divine, ci după lucrarea harică a lui Dumnezeu în raport cu creatura.

4. Faptele bune, avertismente şi dispoziţii călăuzitoare ( cap. 6 -7 ) În toate faptele înşirate – milostenia (6, 1 -4), rugăciunea (6, 5 -13), postul (6, 16 -18), Mântuitorul cere discreţia faptei şi îndepărtarea de formalismul îndeplinirii ei prin reliefarea superiorităţii proprii l În pericopa (6, 19 -21) este prezentată adevărata atitudine faţă de bogăţiile perisabile în raport cu bogăţia netrecătoare, cerească l Concluzia este elocventă, în acest sens: “unde va fi comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. l În pericopa (6, 22 -24), în metafora ochiului înţeles ca luminător al trupului şi cea a imposibilităţii slujirii la doi domni este exprimată necesitatea autenticităţii statului creştin, sau a îndepărtării ambiguităţii din manifestarea comportamentului creştin.

l Pericopa (6, 25 -34) prin înfăţişarea a două exmple – păsările cerului şi iarba câmpului – expresia manifestării providenţei divine în lume. - În faţa tuturor eforturilor pentru acumularea celor necesare vieţii, primează o singură preocupare: “căutaţi mai întâi împaraţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celalte vi se vor adauga vouă”. - Stabilește o întâietate în ierarhia valorilor sau lucrurilor; în faţa celor materiale trebuind să primeze cele spirituale.

l Capitolul 7 cuprinde avertismente şi dispoziții călăuzitoare: - apel la necesitatea cunoaşterii reale a propriei persoane şi a limitelor ei (7, 1 -12) -înfăţişarea celor 2 căi antagonice: cea a Evangheliei – strâmtă; şi cea a lumii, fără Evanghelie – largă (7, 13 -14) - ferirea de prooroci mincinoşi şi indicii de recunoaştere a roadelor prezentate într-o parabolă schiţată (7, 15 -23) - concluzia finală a predicii prezentată în parabola schiţată a celor 2 case : stânca pe care este zidită casa este învaţătura Evangheliei Mântuitorului Hristos.

Iisus în ținutul Cezareei lui Filip (16, 13 -23 ) l La întrebarea adresată de Iisus tuturor apostolilor: „ Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? ” (Mt. 16, 15), Petru răspunde în numele „întregului sobor apostolesc”: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Câteva precizări de ordin exegetic: a) În viziunea lui Iisus, Mărturisirea lui Petru se prezenta ca o revelaţie a Tatălui ceresc şi nu ca o refleție de logică umană: „Şi răspunzând Iisus i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). b) Dezvăluirea originii divine a Fiului, Apostolului Pavel, este exprimată în acelaşi limbaj (Gal. 1, 16). Dacă această revelaţie a făcut din Pavel un Apostol, aceeaşi revelaţie va face din Sfântul Petru stânca pe care îşi va clădi Iisus Biserica Sa, pe care nici porţile iadului nu o vor birui: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru[3] şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (16, 18). [3] Numele Petru este traducerea grecească a aramaicului „Kepha” şi care însemnează piatră. Până în acest loc nici termenul aramaic, dar nici cel grecesc n-au fost folosiţi ca nume propriu. Noul Testament utilizează numai simpla transcriere grecească a cuvântului aramaic

l Expresia „piatră” (ή πέτρα, feminin, = piatră mare, greu de urnit) nu se referă la persoana lui Petru, ci la credinţa mărturisită de el. l Faptul acesta rezultă din însăşi întrebuinţarea, în original, a femininului ή πέτρα care se referă la ή πιστή = credinţă şi nu la vreun substantiv masculin. l În limba aramaică Iisus va fi întrebuinţat pentru „piatră” acelaşi termen „kepha” precum în textul de mai sus. l În limba greacă, însă, trebuia să se facă distincţie între cel care este reprezentantul credinţei mărturisite şi între credinţa însăşi pe care a mărturisit-o – Acela este Pštroj , aceasta este pštra: kagë dš soi lšgw Óti sÚ e„ Pštroj kaˆ ™pˆ taÚth tÁ pštra o„kodom» sw mou t¾n ™kklhs…an (16, 18).

l Aşadar, credinţa mărturisită de Petru este numită, în acest caz πέτρα (piatră), ea urmând să fie tot atât de fermă, pe cât de neclintită este o stâncă, care nu poate fi urnită din locul ei. l Acest adevăr este clar reflectat în Predica de pe Munte unde Mântuitorul vorbeşte de omul înţelept care îşi va zidi casa sa pe stâncă, adică pe Evanghelia Lui Iisus Hristos (cf. 7, 24 şi urm. ). l „Porţile iadului” reprezintă puterile celui potrivnic care se luptă vădit pentru distrugerea Bisericii înţeleasă ca faza iniţială a Împărăţiei cerurilor.

l Petru numit „satană” (Ûpage Ñp…sw mou satan© ) pentru că nu acceptă ideea suferinţei lui Iisus din Patima Sa şi pe care o anunţă pentru prima oară acum. l Matei intensifică mustrarea lui Iisus, prezentă şi la Marcu, adăugând în 16, 23: „Sminteală îmi eşti!”

Schimbarea la faţă a lui Iisus (17, 1 -3) l Conţine câteva trăsături specifice stilului mateian adaptat lumii destinatarilor săi: - Faptul că faţa Lui Iisus strălucea ca soarele (17, 2) aminteşte descrierea lui Moise din Ieşire 34, 9 -45 şi de paralelismul cu marea teofanie din Sinai. – Din nou este evidenţiat rolul lui Petru, el fiind cel care era pregătit să facă trei colibe. – Glasul din nor (17, 16) repetă mai exact ceea ce vocea din cer a exclamat la Botezul Lui Iisus (cf. , Mt. 3, 17): „Acesta este Fiul Meu iubit întru care am binevoit”.

Consemnarea acestei mărturii este pasul culminant în succesiunea hristologiei mateiene privind originea divină a Fiului 1. înştiinţarea lui Iosif, de către înger, că Cel zămislit în pântecele Mariei este de la Duhul Sfânt (Mt. 2, 15) 2. descoperirea lui Dumnezeu despre „Fiul Meu” (Mt. 2, 15) 3. vocea din cer, la Botez, care vorbeşte de „Fiul Meu Cel iubit” (Mt. 3, 17) 4. recunoaşterea dumnezeirii Sale către ucenici în episodul umblării pe apă (Mt. 14, 33) 5. mărturisirea lui Petru în ţinutul Cezareei lui Filip (Mt. 16, 16) 6. culminând cu mărturia din norul luminos al momentului Schimbării la Faţă, când ucenicii percep mai mult din dumnezeirea Sa, decât din orice alt eveniment

l Prezenţa profeţilor Moise şi Ilie - cuvântul Legii şi al Proorocilor se află totdeauna împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Lumina Lui le penetrează, fără însă ca El să se identifice întreg cu ele - Mosie şi Ilie reprezintă apoi bunătatea şi înţelepciunea. Legiuirea dată lui Moise este o faptă a înţelepciunii, iar îndemnul comunicat oamenilor prin prooroci, de a se întoarce la o viaţă după voia lui Dumnezeu, este o faptă a bunătăţii. - pentru a nu fi confundat - întrucât unii ziceau că Hristos este Moise, iar alţii că ar fi Ilie, - nu există nici o contradicţie între Legea Veche, dată prin Moise şi cuvântul profeţilor, reprezentaţi prin Ilie, şi Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, El fiind Împlinitorul acestora. - Prin prezenţa celor doi Iisus se arată stăpân atât asupra vieţii (Ilie nu moare), cât şi asupra morţii (Moise moare)

l Cât priveşte intenţia lui Petru de a face trei colibe în munte - exprimă încercarea lui de a-L deturna din nou pe Iisus de la Patimi, întrucât Sfântul Luca ne spune că aceia (Moise şi Ilie), arătându-se în slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-L împlinească în Ierusalim (cf. , Lc. 9, 31). l De data aceasta, însă, Petru a făcut-o mult mai delicat, probabil şi din teama de a nu fi din nou certat de Iisus (cf. Mt. 16, 23). l În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur se exprimă: „Petru dorea, deci, ca Hristos să stea acolo necontenit. De aceea a şi vorbit de colibe. Dacă s-ar face aceste colibe, îşi spunea Petru, nu ne vom mai sui la Ierusalim; iar dacă nu ne suim la Ierusalim, nu va muri … Dar Petru n-a îndrăznit să grăiască aşa. De aceea ca să-şi ajungă scopul, fără teama de a mai fi certat; spune: Bine este nouă să fim aici unde sunt Moise şi Ilie; Ilie care a coborât foc pe munte, şi Moise, care a intrat în nor şi a vorbit cu Dumnezeu! Nimeni nu va şti unde suntem!’ ” (Omilii la Matei, p. 649 -650).

l Ca o concluzie generală, semnificaţia teologică a evenimentului Schimbării la Faţă se poate rezuma la trei idei majore: - Iisus Hristos este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. - Iisus Hristos este Fiul Tatălui ceresc de aceeaşi fiinţă şi slavă cu El. - Minunea de pe Tabor este şi o garanţie a transfigurării noastre.

Patimile, moartea și învierea (26 -28) Procesul lui Iisus Faza iudaică (religioasă) 1. Iisus înaintea lui Caiafa - căutarea martorilor mincinoși – mărturisirea totală a mesianității: ”De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (26, 64) 2. Lepădarea lui Petru și plânsul cu amar

Faza romană (politică) 1. Interogatoriul lui Pilat (27, 11) 2. Baraba (27, 15 -18; 20 -21) 3. Soția lui Pilat (27, 19) 4. Spălarea pe mâini a lui Pilat (27, 24) 5. Cedarea lui Pilat (27, 25 -31)

Patimile lui Iisus 1. Întuneric de la ceasul al șaselea până la al noulea (27, 45 -46) 2. Ruperea catapetesmei (27, 51) 3. Despicarea pietrelor (27, 51) 4. Deschiderea mormintelor (27, 52) 5. ”Sfinții” în cetate (27, 52) Semn la naștere – steaua la moarte – cutremurul pământului

Învierea 1. Mituirea soldaților (28, 11 -15) 2. Femeile la mormânt Maria Magdalena cealaltă Marie (probabil mama lui Iacob şi Iosif (cf. 27, 56). Vezi La Bible, p. 2380, nota l) - Îngerul le vesteşte învierea şi le trimite să ducă vestea ucenicilor. - Pe cale li se arată Iisus, care le întâmpină cu cuvintele: „Bucuraţi-vă!”, - Ele I se închină, după cei-I îmbrăţişează picioarele. Gestul cuprinderii picioarelor Lui - prima manifestare a venerării lui Iisus după Învierea Sa glorioasă şi biruirea morţii, ca Dumnezeu adevărat.

l Finalul Evangheliei - arătarea lui Iisus celor Unsprezece (28, 16 -60) pe un munte în Galileea. - Trimiterea ucenicilor să vestească Evanghelia Împărăţiei la toate neamurile (28, 19) corectează trimiterea limitată, anterior, doar către „oile pierdute ale casei lui Israel” (cf. 10, 5 -6) - dimensiunea universală a misiunii l Formula de botez trinitară (28, 19) probabil că se utiliza în „comunitatea mateiană” în momentul compunerii Evangheliei, înlocuind un obicei mai timpuriu de a boteza în numele lui Iisus (cf. F. Ap. 2, 38; 8, 16). a învăța (kerigmatică) l l Îndemnul - maqitšuw a face ucenici (misionară) Ultimul verset „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (28, 20) este o completare a revelaţiilor lui Dumnezeu despre Iisus făcute prin profetul Isaia, la începutul Evangheliei: „Numele lui va fi Emanuel, care înseamnă ‘Dumnezeu este cu noi’” (1, 23).

Teologia Evangheliei 1. Hristologia Evangheliei a. Hristos - împărat prin Înviere prologul Caracteristica teologiei mateiene finalul - Prolog - se defineşte Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos (cap. 1 -2 ) Aceasta este explicată apoi, pe parcursul Evangheliei, în istorisirea vieţii şi activităţii publice a lui Iisus (cap. 3, 1 -28, 16 ) - Finalul Evangheliei ( 28, 19 -20 ) – dimensiunea post-pascală a activității - în mesajul poruncii lui Iisus Înviat dată Ucenicilor Săi: “ Mi sa dat toată puterea în cer şi pe pământ ( ™dÒqh moi p©sa ™xous…a ). Mergând, învăţaţi toate neamurile…” (28, 19).

l Mandatul misionar-eclezial al Domnului Înviat, scoate în relief trei adevăruri teologice: l Până la sfârşitul lumii, prezenţa lui Iisus în ea este aceea a unui Domn, Împărat şi Stăpân al ei - calitate dobândită prin Înviere. l Autoritatea şi puterea lui Iisus înviat nu are limite l Rolul ucenicilor în răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu cuprinde spaţiul şi timpul în care se desfaşoară existenţa lumii actuale.

b. Iisus Hristos – împlinirea profeţiilor şi chemarea păgânilor l Iisus se naşte din fecioară (Mt. 1, 22 – Isaia 7, 14) l Iisus se naşte în Betleem (Mt. 2, 5 – Miheia 5, 1) l Iisus fuge în Egipt (Mt. 2, 15 – Oseea 11, 1). l Evenimentele mesianice - se împlinesc în ochii lor (cf. Mt. 13, 14 -15) “ Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia care zice : Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi eu să-i tămăduiesc pe ei “. l Venirea magilor - simbolul chemării lumii păgâne la Evanghelia mântuirii l Din Egipt - vine şi trăieşte în Galileea, simbolul pământului “neamurilor”, eveniment care coincide cu primul act al întoarcerii lui Dumnezeu către neamuri.

c. Iisus Hristos – Învăţătorul prin excelenţă l Evanghelia după Marcu - titlul “Rabi” – Învăţător - sensul pe care îl avea în lumea antică; l Evanghelia după Luca - îl vedem pe Iisus învăţându-i pe ucenicii Săi să se roage (Lc. 11, 1), apărând aşadar, într-un cadru cu profundă semnificaţie cultică; Evanghelia după Ioan - învăţătura Mântuitorului se identifică cu Persoana Sa (In. 8, 20. 28). l În Evanghelia după Matei, Iisus este Învăţătorul care propovdeuieşte, în principal, o “nouă dreptate” adică o nouă atitudine faţă de Legea lui Dumnezeu şi împlinirea ei (cf. 5, 19 -20; 7, 29; 15, 9; 28, 20). l

l Diferenţa dintre Iisus ca Învăţător şi “învăţătorii” poporului - - puterea dumnezeiască care însoţea cuvântul Său şi care venea din Persoana Sa dumnezeiască cu care opera Sa făcea un tot unitar. l Concluzia - Predicii de pe Munte: “Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, multimile erau uimite de învăţătura Lui. Căci îî invăţa pe ei ca unul care putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Mt. 7, 28 -29).

2. Eclesiologia Evangheliei a. Împărăţia cerurilor şi rolul ucenicilor în răspândirea ei Matei aminteşte de Împărăţie de 51 de ori, mult mai mult decât Marcu (14 ori) şi decât Luca (34 ori), folosind în mod curent expresia simplă “împărăţia cerurilor”, preferată celei de “împărăţia lui Dumnezeu”, amintită doar de 4 ori. l J. Bonsirven - 3 categorii temporale acesteia: 1. împărăţia inaugurată prin venirea lui Iisus 2. împărăţia care se dezvoltă pe pământ după Înviere 3. împărăţia eshatologică propriu-zisă.

l După Matei Împărăţia cerurilor există deja şi se desfăşoară printre oameni (cf. 3, 2; 4, 17; 10, 7). - Alungarea demonilor nu e decât un semn că împărăţia cerurilor este deja prezentă şi în care puterea diavolului este surpată: “Iar dacă Eu cu duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Mt. 12, 28). Pentru a deveni însă membru al ei este nevoie: - a avea statutul spiritual al unui copil (18, 1 -4; 19, 14), - de-a respecta cele mai mici porunci (5, 19), - a practica o dreptate superioară celei a cărturarilor (5, 20) - a face voia Tatălui ceresc (7, 21) - a renunţa la ceea ce te robeşte (19, 23), etc.

l În această împărăţie ucenicii au un rol l vor judeca cele 12 seminţii ale lui Israel (19, 28), adică lumea întreagă, dar numai după ce, în prealabil, în faza de derulare pământească a ei: - o vor vesti lumii întregi prin predicarea evangheliei la toate neamurile (28, 19), nu numai în Israel (10, 29) - se vor ruga fără încetare ca ea să vină : “Vie Împărăţia Ta !” (6, 10).

3. Eshatologia Evangheliei l Prezenţa ei împarte lumea în două, în raportarea acesteia la Hristos: l Păgânii - reprezentaţi prin magi, vin la Hristos, cred în El, I se închină, îi aduc daruri şi văd în naşterea Lui noua cale pe care vor merge ca popoare, în conturarea noului lor destin: ‘ … şi căzând la pământ, s-au închinat Lui şi deschizând visteriile lor, au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă… iar luând înştiinţare… pe altă cale sau dus în ţara lor” (2, 11 -12); l Iudeii - la care vine Hristos, îl resping, îndepărtându-se de calea revelaţiei pe care trebuiau să-L recunoască: “După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt… fiindcă Irod caută pruncul ca să-L omoare” (2, 13)

l Scena din Prologul Evangheliei - având aici caracter anticipativ - se va repeta, la Parusie, în actul Judecăţii finale, când tot Iisus Hristos va împărţi lumea în două: l cei ce au crezut Lui vor fi de-a dreapta Lui l cei ce L-au respins, de-a stânga Lui, adică pururea despărţiţi de El: “Când va veni Fiul Omului întru slava Sa… va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii… şi va zice celor de-a dreapta Lui: Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă… întrucât făcând unuia dintre toţi aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut … Şi va zice şi celor de-a stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic care este gătit diavolilor şi îngerilor Lui… întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu mi-aţi făcut”. (25, 31 -46).

Bibliografie selectivă l Comentarii Joachim Gnilka ( Das Matthäusevangelium, II Teil, Freiburg-Basel. Wien, 1988; U. Luz, Das Evangelium nach Matthäus I (EKK. - Zürich - Henkirschen 1990 -1992; R. Schnackenburg, Matthäusevangelium I, Würzburg 1991; V. Gheorghiu, Evanghelia după Mateiu cu comentar, Cernăuţi 1933; Ulrich Luz, Das Evangelium nach Matthaus, I, EKK, Zurich-Neukirchen 1992. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Scrieri - Partea a III-a, în vol. PSB, nr. 23, Bucureşti 1994.

Introduceri l Vasile Gheorghiu, Introducerea în Sfintele Cărţi ale Testamentului Nou, Cernăuţi 1929, p. 86 urm; l Raymond E. Brown, An Introduction to the New Testament, New York 1997, p. 171 urm. ; l Donald Guthrie, New Testament Introduction, Downers Grove, Illinois USA, 1990, p. 28 urm. ; l Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul noului Testament, Sibiu 2001. l Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament ( vol. II ). Evangheliile după Matei şi Marcu. Documentul Quelle, Presa Universitară Clujeană, Cluj. Napoca 2002, p. 50 -249; Lucrări de specialitate- Studii și articole l J. Roloff, Die Kirche in Neuen Testament, GNT 10, Göttingen 1993; l P. Blair, Jesus in the Gospel of Matthew, New-York 1960

l X. Léon-Dufour, Théologie de Matthieu, Rech. Sc. R. 50, 1962, p. 90 urm. ; l R. Pesch, Der Gottessohn im matthäischen Evangeliumsprolog. Beobachtungen zu den Zitationsformeln der Reflexionszitate, Bb. 48, 1967, p. 395 urm. ; l E. L. Abel, Who Wrote Matthew? in NTSt 17, 1970/71, p. 138 urm. ; l Stelian Tofană, Istoricitatea Naşterii Domnului în relatările evangheliştilor Matei (cap. II) şi Luca (cap. II), în “Renaşterea”, 12, 1999 ; l J. Roloff, Das Kirchenverständnis des Matthäus im Spigel seiner Gleichnisse, NTS 38, 1992, p. 337 urm. ; l U. Luz, Die Erfüllung des Gesetzes bei Matthäus, ZTh. K 75, 1978, p. 398 urm. ; l Vasile Mihoc, Data Naşterii, în “Renaşterea” 12, 1996 , l Idem, Aspecte ale spiritualităţii comunităţii mateiene în lumina unor texte şi trăsături specifice primei Evanghelii, în vol. omagial “Teologie, slujire, ecumenism”, dedicat Î. P. S. Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Sibiu 1996, p. 322342. l C. S. Petrie, The Authorship of the Gospel According to Mt: A Reconsideration of the External Evidence, în NTSt, 14, 1967 -1968, p. 15 -32;