Calea spre Dumnezeu Jertfele I A Introducere

Calea spre Dumnezeu Jertfele

I. A. Introducere • • 1. 2. 3. Legile şi instrucţiunile asupra jertfelor, date la Muntele Sinai, nu implică absenţa jetfelor înaintea acestei perioade (Adam, Cain, patriarhii, Moise, etc. ) După termiarea lucrului la Cortul întâlnirii, Dumnezeu îl chiamă pe Moise la o instruire vizavi de jertfe pentru că: Israel avea doar o concepţie vagă despre sfinţenia lui Dumnezeu şi păcătoşenia păcatului – nevoia de a fi învăţat cu privire la primele principii de respect şi închinare. Nu numai Dumnezeu e sfânt, ci şi casa Lui cu toate cele înconjurătoare. Numai cel sfânt se poate apropia de Dumnezeu – apropiere doar până la uşa curţii pentru aducerea jertfelor cu smerenie şi căinţă.

• Prin mielul junghiat, prin viţel, berbece, ţap, turturele, porumbei, prin stropirea sângelui asupra altarului arderilor de tot, asupra altarului tămâierii, înspre perdea, sau pe chivot, prin învăţătura şi mijlocirea preoţiei, Israel trebuia să înveţe cum să se apropie de Dumnezeu. • Jertfele = calea de scăpare în faţa condamnării Legii. • Prin credinţă, sânge şi mijlocirea preotului, ei puteau intra în sanctuar, sala de audienţă a Celui Prea Înalt. Prefigurarea timpului când poporul lui Dumnezeu Va avea “o intrare slobodă în locul prea sfânt, prin sângele lui Isus” (Evr. 10, 19) • Sistemul jertfelor = calea mântuirii pentru evrei. Oferea speranţă şi curaj. • Sistemul jertfelor = Evanghelia. Arăta calea comuniunii şi părăşiei cu Dumnezeu.

• PENTRU NOI astăzi planul Evangheliei mântuirii, aşa cum este descoperit în Noul Testament, devine mai clar prin înţelegerea Vechiului Testament. De fapt, cel care înţelege sistemul levitic aşa cum este prezentat în Vechiul Testament poate înţelege şi aprecia mult mai bine Evanghelia, aşa cum se află în Noul Testament. Una o prefigurează pe cealaltă şi este un tip al ei. • Odată cu legea de la Sinai sunt cunoscute 5 tipuri de jertfe care formează sistemul jertfelor mozaice. • Din totalul de 5 jertfe, 4 implica vărsarea de sânge: Arderea de tot (Lev. 1, 3 -17; 6, 8 -13) Jertfa pentru pace sau mulţumire (Lev. 3, 1 -17; 7, 11 -34) Jertfa de ispăşire pentru păcat (Lev. 4, 1 -35; 5, 1 -13) Jertfa de vină sau fărădelege (Lev. 5, 14 -6, 7; 7, 1 -7) O singură jertfă nu presupunea vărsarea de sânge: jertfa de mâncare (Lev. 2, 1 -16; 6, 14. 18; 7, 12. 13)

B. Procedura generală pentru jertfe Această procedură era valabilă pentru oricare jertfă de sânge şi consta în câteva acţiuni semnificative: 1. Prezentarea animalului. Era actul prin care se asigura starea animalului de jertfă, care trebuia să fie fără cusur. Prezentarea implica verificarea animalului de către preotul care aducea jertfa. 2. Identificarea păcătosului. Cel care aducea jertfa punea mâinile pe capul animalului de jertfă. Gestul semnifica recunoaşterea şi mărturisirea păcatelor, cât şi transferul de vină asupra jertfei. Prin această identificare, păcătosul recunoştea că este vrednic de moarte înaintea lui Dumnezeu. Când o jertfă se aducea pentru întreaga naţiune, preotul era cel care făcea identificarea – ca reprezentant al naţiunii 3. Sacrificarea animalului. Simboliza omorârea păcatului, care prin identificare a fost pus asupra capului animalului. 4. Stropirea sângelui Aşa cum era prescris la fiecare jertfă, preotul proceda la stropirea cu sângele jertfei a locului sau a obiectelor prescrise de lege, fapt care însemna acoperire sau ispăşire cu sângele jertfei. 5. Arderea jertfei Se făcea în măsura şi locul stabilit, pentru fiecare jertfă.

II. Prezentarea jertfelor A. Arderea de tot • Cel mai vechi şi cel mai proeminent fel de jertfă din sistemul mozaic, înglobând în ea elementele esenţiale tuturor jertfelor. • Celelalte jertfe nu luau locul arderii de tot ci erau numai un adaos la ea. • Tipul de jertfă folosit de Abel, Iov, Noe (Gen. 8, 20), Moise, Avraam (Gen. 22, 2), etc. • Cuv. ebraic obişnuit pentru această jertfă înseamnă “ceea ce merge în sus” sau “ceea ce se înalţă”. Traucerea Danay foloseste cuv. “olocaust” – “aceea ce este ars în întregime. ” • Trăsătura distinctivă a arderii de tot era faptul că întreaga jertfă era consumată pe altar. (Lev. 1, 5 -17; 6, 8 -13) – Consacrare deplină. • Însoţea orice jertfă de sânge. • Israel avea porunca de a menţine o ardere de tot continuă, zi şi noapte, prin intermediul focului de pe altarul de aramă. În fiecare dimineaţă şi seară era jertfit un miel. Arderea de tot zilnică era arsă pe altar, dar la un foc slab, în aşa fel ca o jertfă să dureze până de avea să fie pusă pe altar următoarea (Lev. 6, 9).

• Jertfa arderii de tot era de două feluri: 1. Obligatorie: - La timpuri hotărâte şi erau prezentate de preoţi în numele întregii naţiuni: arderea de tot zilnică (Ex. 29, 38 -42; Num. 28, 3 -8), jertfa de Sabat a arderii de tot (Num. 28, 9. 10), şi jertfele arderii de tot pentru sărbătoarea lunii noi, Paşte, Cincizecime, sărbătoarea trâmbiţelor (Num. 28, 11 -29, 39). - De natură ocazională şi erau aduse de persoane: jertfele de la consacrarea unui preot (Ex. 29, 15 -18; Lev. 8, 18 -21; 9, 12 -14), la naşterea unui copil (Lev. 12, 6 -8), la curăţirea de lepră (14, 19. 20), la pângărirea ceremonială (15, 14. 15. 30) şi la facerea unei juruinţe de Nazireu (Num. 6, 13 -16).

2. De bună voie. Puteau fi aduse de persoană în orice vreme, dar trebuiau să se conformeze în toate privinţele la aceleaşi reguli, care guvernau jertfele arderii de tot obligatorii (Num. 7; 1 Regi 8, 64). Lecţia pentru noi – ascultarea implicită. Dumnezeu poate şi vrea să ierte, dar e nevoie de o supunere absolută faţă de instrucţiunile divine. El primea numai acea închinare care era în concordanţă cu voia Sa – nu aceea care ni se pare nouă ca fiind cea mai bună şi mai eficientă, nu aceea despre care am putea crede că se adaptează cel mai bine la ocazie, nu aceea care pare să aducă cele mai grabnice venituri sau cei mai mulţi bani, ci numai aceea pe care o aprobă Dumnezeu şi asupra căreia El poate să lase binecuvântarea Sa.

• Pentru arderea de tot puteau fi aduse trei feluri de animale, depinzând de situaţia finaciară a fiecărui credincios, deşi aducătorul putea să o aleagă pe care o dorea: (1) Animale mari din cireadă (Lev. 1, 3 -9) (2) Animale din turmă – berbec sau ţap (1, 10 -13) (3) Turturele sau pui de porumbel, pentru cei săraci (1, 14 -17) • Toate animalele erau de parte bărbătească şi fără cusur. Erau interzise animalele carnivore, iar animalele admise trebuiau să fie domesticite, indicând valoare şi supunere faţă de proprietar. Lpn: Dumnezeu vrea de la noi ce-i mai bun. • Deşi se acorda varietate potrivit posibilităţilor finaciare ale credinciosului, aceasta nu implica nici avanajarea, nici dezavantajarea cuiva, fiecare având posibilitatea să aducă jertfa corespunzătoare.

Procedura: • Animalul trebuia prezentat la uşa cortului întâlnirii pentru a i se constata calitate, urma identificarea şi jungherea. Lpn: păcatul=moarte. Să nu privim păcatul cu uşurătate. • Din sângele animalului, preotul stopea deasupra altarului de jur-împrejur. Sîngele nefolosit – vărast la piciorul altarului. Mai târziu – Chedron. Lpn: Iertare numai prin mărturisire, sânge şi jertfă. Iertarea nu e ceva simplu. • Animalul era despuiat de piele şi tăiat în bucăţi (de către leviţi), iar acestea erau arse în întregime pe altar. Doar pielea îi revenea preotului pentru a-şi face îmbrăcăminte. (Lev. 7, 8). Sute sau chiar mii de jertfe zilnic. • Jertfa era menită să întreţină focul necurmat pe altarul jertfelor, în fiecare dimineaţă şi seară aducându-se câte un miel (Ex. 29, 38 -42; Num. 28, 3 -8). În Sabat se aducea o jertfă dublă (Num. 28, 9)

• Problemă de rezolvat: cina, botezul în Sabat. EX: Iosua – Ierihon. • Înr-un anumit loc de pe altarul arderii de tot ardea întodeauna un foc. Era datoria preoţilor să se asigure că acest foc nu se stingea niciodată. Din acest foc central preoţii aprindeau alte focuri spre a aranja astfel jertfele care puteau fi aduse. Astfel la altar ardeau mai multe focuri în acelaşi timp. Tot de pe acest altar, preoţii luau cărbunii pentru cădelniţele lor când intrau să ardă tămâie în locul sfânt. Cenuşa trebuia scoasă de preot şi dusă afară într-un loc curat. În ceruri există un înger care este însărcinat cu focul (Apoc. 14, 18).

• Lemenele folosite la jertfă erau cercetate cu grijă. Cele atacate de insecte sau mâncate de viermi erau respinse. Lucrarea revenea unor preoţi. • Odată pe an poporul strângea combustibil. Lemenle nu erau aruncate în foc, nici puse la întâmplare, ci “în ordine”, cu grijă. • Măruntaiele şi picioarele animalului erau spălate cu apă, chiar dacă urmau a fi mistuite de foc. • Lpn: Sfinţenia lui Dumnezeu şi atenţia către lucrurile mici. Nimic din ce are de a face în slujirea lui Dumnezeu nu este îngăduit să se facă în mod neglijent. (1 Cor. 14, 40). Ura lui Dumnezeu pentru neorânduială.

Scopul: • Cu toate că jetfele obligatorii erau pentru naţiune, ele mai serveau şi un scop definit pentru israelitul ca individ servindu-i ca ispăşire. (Problema distanţei). • Lecţia pentru noi. Sunt vremuri când păcătuim, dar nu ne dăm seama de aceasta până mai târziu şi nu le mărturisim imediat. Ce mângâiere este să ştim că Hristos este întotdeauna gata să ne „acopere” cu haina dreptăţii Sale, până ajungem să înţelegem situaţia noastră, că El niciodată nu ne părăseşte, sau nu ne respinge şi că, înainte ca să venim la El, a luat o măsură necesară pentru mântuirea noastră. Dar fie ca nimeni să nu profite de acest lucru spre a întârzia mărturisirea. • Crea omului o dispoziţie de a putea sta în faţa Domnului. • Avea un rol împăciutor şi de a-l face pe cel ce o aducea în stare de a convieţui cu alţii. • Arderea de tot de bunăvoie era un dar din iubire, de dedicare, de consacrare. Ea era adusă într-un spirit de bucurie lui Dumnezeu. Ea era mai mult decât un dar, era dăruirea de sine, o jertfă vie. Lecţia pentru noi: slujire adusă de bună voie şi cu bucurie (2 Cor. 9, 7)

• Jertfele = rugăciuni întrupate. Mesajul: „Doamne, poate că eu am făcut şi alte lucruri neplăcute Ţie. Nu-mi dau seama că le-am făcut, dar iartă-mă cu îndurare acolo unde poate că am păcătuit”. Când înălţăm astăzi rugăciunea aceasta, noi facem ce făcea israelitul când aducea jertfa arderii de tot a lui. • Expresia lui Pavel din Romani 12, 1: „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” este o referire la vechile arderi de tot. Noi trebuie să fim consacraţi pe deplin lui Dumnezeu. Trebuie să fim curăţiţi pe deplin. Numai după ce arderea de tot era spălată şi curată, putea să fie adusă pe altar „o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”. Aşa este şi cu noi. Toate păcatele, toată murdăria cărnii şi a spiritului trebuie să fie îndepărtată înainte de a fi potrivite pentru altar (2 Corinteni 7, 1).

Semnificaţia profetică: • Semnifică o totală dedicare lui Dumnezeu, dedicare nu pierde ci recuperează şi îl face pe om accesibil înaitea lui Dumnezeu. • Prefigura pe Isus Hristos, jertfa totală şi supremă a lui Dumnezeu. Exemplul perfect de consacrare şi ascultare. “Mielul fără cusur şi fără prihană”, “care nea iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi” “ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu. ” (1 Petru 1, 19; Efes. 5, 2) • La asta suntem şi noi chemaţi (Rom. 12, 1 -2; 1 Petru 1, 15 -16) • Arderea de tot e prima jertfă prezentată în Lev. = ca o jertfă să fie primită şi de un miros plăcut lui Dumnezeu, jertfa trebuie să fie întru totul suspusă. Totul trebuie pus pe altar, totul consacrat lui Dumnezeu.

B. Jertfa de mâncare • • • - - Consta în produsele solului şi reprezenta munca şi realizările omului. Terminologie: minchah – dar făcut unui superior (Iacov-Esau; fraţii lui Iosif – Iosif), tribut, daruri ce exprimau supunere şi dependenţă. La Sinai devine denumire oficială pentru această jertfă. Existau: Daruri de mâncare particulare care erau de bună voie şi puteau fi aduse după dorinţă şi în orice timp. Daruri de mâncare publice, prescrise şi obligatorii.

• Cel mai important dintre darurile de mâncare publice: punerea înainte a pâinii sau “pâinea prezenţei”, pusă în fiecare Sabat pe masa din prima încăpere a sancturarului. Era prezentată Domnului, lăsată pe masă o săptămână, apoi mâncată de preoţi. Fiecare pâine avea 2, 4 kg. • Arderea de tot necurmată – “pîinea necurmată pentru punerea înainte” (Ex. 29, 42; 2 Cron. 2, 4) • Jertfa de dimineaţă şi de seara era însoţită de o jertfă de băutură (Exod 29, 40; Numeri 15, 5). Din această cauză, masa pentru pâinea punerii înainte mai avea farfurii, linguri, capace şi ceşti, „potire cu care să toarne” (Exod 25, 29; traducerea lui Young). Jertfele acestea de băutură erau vărsate într-un loc sfânt „pentru Domnul”.

• 1. 2. Tipuri de materiale: Floarea făinii amestecată cu untdelemn şi tămâie (Lev. 2, 1 -2). Uneori ea era adusă ca o jertfă separată, dar de obicei era combinată cu o ardere de tot. Floarea făinii folosită la jertfele de mâncare nu era deosebită de altă floare a făinii şi nu avea o însuşire specială în plus. Totuşi, după ce era dată preotului ea devenea „prea sfântă”. Lpn: Aceasta ar trebui să-i intereseze pe toţi cei care administrează lucruri sfinte şi primesc daruri consacrate spre a dovedi grijă în folosirea şi umblarea cu aceste lucruri „prea sfinte”. Turte făcute din floarea făinii frământate cu untdelemn şi coapte în cuptor (2, 4), precum şi turte coapte în tigaie (2, 5) sau coapte pe grătar (2, 7).

3. • • • Spice coapte de curând. Prăjite la foc , şi boabe pisate (2, 14 -15) Boabele puteau fi de orice fel de cereale (grâu, orz, secară sau ovăz). Firele de grâu cu spice, adunate înainte de a fi pe deplin coapte şi apoi prăjite la cuptor, sunt încă hrana favorită în Orient. Pentru a fi acceptată trebuia întotdeauna amestecată cu: untdelemn, tămâie şi sare; de asemenea, să fie fără aluat şi miere: produse care fermentează. Împurităţile trebuiau evitate. Untdelemnul era vărsat peste spicele de cereale împreună cu tămâia; partea de „aducere aminte” era arsă pe altar, iar restul dat preotului. Cerealele zdrobite de aici îl simbolizează pe Acela care a fost zdrobit pentru noi şi prin ale cărui răni noi suntem tămăduiţi (Isaia 53, 5). Adăugarea sării însemna înlăturarea corupţiei sau păstrarea în afara corupţiei, precum şi asigurarea unui gust plăcut.

• Untdelemnul simboliza Duhul Sfânt care călăuzeşte în serviciul lui Dumnezeu. • Tămâia simboliza rugăciunea – ca o bună mireasmă lui Dumnezeu. • Împreună cu această jertfă se aducea şi o anume cantitate de vin – ca jertfă de băutură (un sfert de hin; un hin = 5, 6 l) (Lev. 23, 13; Num. 15, 5. 10) • Procedura: • Nu sunt date instrucţiuni cu privire la cantitatea care trebuia să fie adusă. Aceasta era lăsată la alegerea persoanei.

• Consta în aducerea jertfei de mâncare ca un supliment la jertfa zilnică a arderii de tot (Lev. 6, 1423; Num. 4, 16). • Când era adusă de preot pentru adunare, jertfa era arsă în întregime. • Când jertfa era a unui individ, preotul prezenta pe altarul arderii de tot o mână de făină sau o parte din produse, restul era păstrat ca hrană la Cortul întâlnirii (Lev. 2, 2. 3; 6, 16 -18; 7, 14 -15; 9, 17). • La aceasta ca la toate jertfele, mai trebuia să fie adăugată sare.

• Jertfele din cereale erau în realitate un dar pentru preoţi, pentru că ei primeau totul, afară de partea “de aducere aminte”. Ei treabuiau să împartă partea lor egal (7, 10). Puteau să le ia şi să le coacă aşa cum le plăcea. De asemenea era îngăduit ca aducătorul însuşi să le coacă şi să le aducă jertfa coaptă preoţilor. Dacă făcea aşa, trebuia să facă turte nedospite din floare de făină şi untdelemn, să frângă turtele în bucăţi şi să verse untdelemn peste ele. Ele puteau fi coapte într-un cuptor sau tigaie.

• Scopul: • Diferitele jertfe de mâncare îl înfăţişează pe Hristos ca Dătătorul şi Susţinătorul vieţii, Singurul prin şi în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17, 28). • Jertfele pentru arderile de tot însemnau consacrarea vieţii, iar jertfele de mâncare cereau consacrarea bunurilor omului. Consacrarea bunurilor cuiva trebuia să fie precedată de consacrarea vieţii. În Evanghelie, nu există nici o consacrare a bunurilor fără o consacrare a vieţii. Doar combinate, ele alcătuiesc o jertfă completă, plăcută lui Dumnezeu, „de un miros plăcut înaintea Domnului” (Levitic 1, 9). • Ideea de isprăvnicie e scoasă în evidenţă. Unii poartă numele lui Hristos şi mărturisesc cu glas tare sfinţenie şi consacrare faţă de Dumnezeu, dar faptele lor nu corespund cu mărturisirea lor. Legăturile pungii sunt ţinute strâns, apelurile sunt neluate în seamă şi cauza lui Dumnezeu rămâne în urmă. Aceştia au nevoie să înţeleagă că deplina consacrare a vieţii cuprinde şi consacrarea bunurilor.

• E incorectă concluzia că tot ce cere Dumnezeu este consacrarea bunurilor cuiva şi că dăruirea de bună voie ar netezi calea spre ceruri. Trebuie să ne consacrăm Lui pe noi înşine. Suntem răspunzători faţă de Dumnezeu pentru fiecare talent pe care ni l-a încredinţat (bunuri, timp, daruri naturale). Noi suntem administratorii iar Dumnezeu este adevăratul Stăpân. Talente toate Îi aparţin lui Dumnezeu. Ele trebuie să-I fie consacrate; ele trebuie să fie puse pe altar. • Tot ce suntem să fie consacrat Lui; tot ce avem să fie pus pe altar. „Măturaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi fără aluat” (1 Corinteni 5, 7). „Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4, 6). „Să aveţi sare în voi înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii” (Marcu 9, 50). În slujirea faţă de Dumnezeu noi nu putem înlocui planurile lui Dumnezeu cu propriile născociri şi metode chiar dacă, după gustul nostru, ar fi dulci ca mierea.

• Floarea făinii este produsul conclucrării dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu pune în sămânţă principiul vieţii, dă lumina soarelui şi ploaia şi o face să crească. Omul o îngrijeşte, o seceră , o macină şi o face floarea făinii şi apoi o prezintă lui Dumnezeu fie în starea materială ca făină, fie ca turte coapte în cuptor. Simbolizează lucrarea vieţii omului, a talanţilor daţi la schimbător. El aşteaptă ca orice talent să fie îmbunătăţit, curăţit, înnobilat. • Făina nu este decât sămânţă zdrobită. Înainte de zdrobire era în măsură să transmită viaţa. Acum, se pare că nu ar mai fi bună de nimic. Ea nu mai poate fi semănată. A murit ca să poată menţine o altă viaţă superioară. Moartea a îmbogăţit-o, a slăvit-o. Sunt puţine vieţi de valoare reală înainte de a fi strivite şi zdrobite • Acompanierea tuturor jertfelor semnifică omagiul adus lui Dumnezeu şi mulţumire pentru darurile obţinute. Mai semnifică serviciul de loialitate pentru Dumnezeu sau isprăvnicia slujirii omului închinată lui Dumnezeu.

• Pâinea punerii înainte era adusă lui Dumnezeu sub un „legământ veşnic” (Levitic 24, 8). Ea era o mărturie mereu prezentă despre dependenţa lui Israel de Dumnezeu cât priveşte întreţinerea şi viaţa, iar din partea lui Dumnezeu constituia o făgăduinţă necurmată că Dumnezeu va susţine pe poporul Său. Nevoia lui Israel era mereu înaintea Domnului şi făgăduinţa lui Dumnezeu era mereu înaintea poporului. • După cum Dumnezeu îşi rezervă o “parte de aducere aminte” din fiecare jertfă, tot aşa Îşi rezervă o parte de aducere aminte din venitul şi din timpul nostru. Lpn: în privinţa acesta, biserica creştină se află într-o stare deplorabilă. Puţini recunosc pretenţiile lui Dumnezeu asupra lor. Ei se consideră generoşi când dau pentru cauza lui Dumnezeu, când poate că suma generozităţii lor nu este egală cu partea care aparţine de drept lui Dumnezeu, şi în primul rând nici nu este a lor.

• Semnificaţia profetică: 1. Privitor la Hristos, jertfa simboliza umanitatea Sa perfectă – ca serv a lui Dumnezeu (Is. 42, 1 -4; 52, 13 -53). El a fost servul care a oferit lui Dumnezeu o slujire lipsită de: păcat, corupţie, stricăciune (Evr. 4, 15). Pâinea prezenţei, simbolul Lui, care “trăieşte pururi ca să mijlocească” pentru noi, şi a pâinii celei vii “care s-a pogorât din cer. ” (Evr. 7, 25; Ioan 6, 51) 2. Privitor la credincioşi, jertfa prefigura isprăvnicia plăcută lui Dumnezeu (1 Cor 4, 12). Asemnea isprăvnicie se poate îndeplini doar fără păcat şi prin ungerea Duhului Sfânt însoţită de “tămâia” rugăciunii şi glorificării lui Dumnezeu în evlavie. 3. Prefigura masa Domnului din Noul Testament (Lc. 22, 30; 1 Cor. 10, 21). Pâinea – trupul lui Isus. Potirul – noul legământ în sângele Său. (1 Cor. 11, 24. 25).

• C. Jertfa de pace sau mulţumire • • Ebr. şelem: “a face pace” (Iov 22, 21), “a despăgubi” (Ex. 22, 5), “a plăti în întregime” (Ps. 50, 14). Era în întregime voluntară. Incluzând reprezentarea şi ispăşirea, acest sacrificiu avea ca principală trăsătură masa de jertfă care avea loc în incinta sanctuarului. (Lev. 3, 1 -17; 7, 11 -34; 19, 5 -8) La masa de jertfă, familia şi prietenii aveau permisiunea de a se alătura celui care jertfea (Deut. 12, 6 -7. 17 -18) Nu era o ocazie în care se făcea pacea, ci o serbare de bucurie pentru că ea exista. În general precedată de o jertfă de păcat şi o ardere de tot. Sângele fusese stropit, ispăşirea fusese făcută, iertarea acordată şi îndreptăţirea asigurată. Era acceptat orice animal cu excepţia unei păsări, indiferent de vârstă sau sex. Fiind serviciu voluntar erau acceptate şi unele animale cu imperfecţiuni minore, mai ales în cazul unei vite sau al unui animal mai mare.

• Tipuri ale jertfei de pace: 1. Când sacrificiul era adus ca recunoştinţă pentru bincecuvântări nemeritate sau neaşteptate, era numit jertfă de mulţumire sau de laudă. (Lev. 7, 12 -15; 22, 29 -30) 2. Dacă era adusă pentru împlinirea unui jurământ, era desemnată ca jertfă de consfinţire, sau împlinire a unei juruinţe (Lev. 7, 16 -18; 22, 18 -25) 3. Dacă era expresia dragostei pentru Dumnezeu, ea era numită jertfă de bunăvoie sau dar de bunăvoie (Lev. 7, 16 -18; 22, 18 -25) • Fiecare dintre acestea era însoţită de o jertfă de mâcare prescrisă. • Jertfa de mulţumire dura o zi, celelalte două se extindeau la două zile, cu menţiunea că tot ce rămânea trebuia ars a treia zi.

Procedura: • Animalul era prezentat şi se făcea identificarea, apoi jungherea la uşa Cortului Întâlnirii. • Sângele era stropit în jurul altarului, pentru acoperirea păcatului. • Grăsimea (dar nu din tot corpul, ci cea care acoperă anumite organe), rărunchii, rinichii, praporul, erau arse pe altar (Lev. 3, 3 -4. 9). Sângele şi grăsimea erau cu desăvârşire interzise consumului (3, 17; 7, 24 -27) • Spata dreaptă şi pieptul, legănate în mîinile celui care aducea jertfa înaintea Domnului, erau pentru preot (7, 30 -34) • Restul jertfei constituia praznicul celui care jertfea şi al ospeţilor săi, la Cortul întâlnirii.

• Obs: Lev. 3, 9. Mai exact „coada”, adică a oii cu coadă lată (ovis laticaudata). Coada acestei oi cântăreşte de obicei între 45 şi 70 grame şi poate cântări până la 2, 5 kg sau mai mult. Din cauza greutăţii ei, coada se târa pe pământ şi provoca răni ce micşorau valoarea oii. În timpurile vechi, ca astăzi, păstorii legau scânduri uşoare la cozi sau făceau mici cărucioare cu care coada putea să fie transportată. Coada însăşi era compusă dintr-un amestec de grăsime şi măduvă, care amestecată cu alte ingrediente şi era folosită în locul untului de aceia care nu erau opriţi prin porunca lui Dumnezeu să nu mănânce grăsime. În unele ţări orientale, coada mai este încă folosită în felul acesta.

Scopul: • Să exprime pacea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin oferirea grăsimii lui Dumnezeu, iar pacea şi părtăşia cu semenii, prin ospăţul jertfei cu cei invitaţi. • Diferitele jertfe ale Vechiului Testament erau rugăciuni întruchipate. Ele uneau credinţa şi faptele. Ele exprimau nevoia şi legătura omului cu Dumnezeu. Oamenii nu puteau să aducă tămâia împreună cu rugăciunile lor, dar puteau să ofere tămâia. Ei nu puteau să administreze sângele, dar puteau să provoace jertfa. Ei nu puteau să intre în sanctuar, dar puteau să ofere darurile şi jertfele care făceau posibil serviciul. Ei nu puteau să mănânce pâinea pentru punerea înainte, dar puteau să ofere „mâncarea unei jertfe mistuite cu foc înaintea Domnului” (v. 11).

• Semnificaţia profetică: • Preilustra pacea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Rom. 5, 1; Col. 1, 20), din care rezultă pacea şi părtăşia cu semenii, în El. Nu se poate concepe o mai mare bucurie decât aceea de a fi în pace cu Dumnezeu, pace care reprezintă acea asigurare liniştită, care vine din încrederea în Dumnezeu. (Rom. 5, 1; Ioan 14, 27).

• Lpn: Chiar printre presupuşii „buni” creştini, puţini se bucură de pacea şi iubirea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui şi în conformitate cu privilegiul pe care-l au şi nu întotdeauna motivul este lipsa de preţuire a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei. Sunt mulţi creştini care nu înţeleg că este privilegiul lor să fie fericiţi în religia lor. Ei trăiesc mai degrabă în umbra crucii decât în razele luminii ei. Ei consideră că este ceva rău a fi vesel, chiar şi un zâmbet poate fi nepotrivit, şi că râsul nevinovat este nelegiuit. Ei indică spre faptul că nu există nici un raport că Hristos a râs sau măcar că a zâmbit vreodată. Dar există vreun raport că El Şi-a pieptănat sau spălat părul? Astfel de persoane încearcă să poarte povara lumii pe umerii lor şi consideră că a folosi timpul spre recreaţie nu este numai o pierdere de timp, ci în mod hotărât un act nereligios. Ei sunt creştini „buni”, dar nu sunt din cei veseli.

• Ce facem cu prezenţa lui Isus la nunta din Cana? Nu avea El o mare lucrare de făcut? Cum a putut El să piardă timpul la o ocazie socială? Cum a putut El să petreacă timpul mâncând şi bând cu păcătoşii? Chiar şi Fariseii au fost uimiţi în privinţa aceasta, când arătau spre postul şi rugăciunea ucenicilor lui Ioan, mustrând pe Hristos care lua parte la ospăţ (vezi Luca 5, 29 -35).

• Trăim chiar pe pragul veşniciei şi dacă a fost vreodată vreo vreme în care sobrietatea şi seriozitatea să caracterizeze viaţa urmaşilor lui Hristos, aceasta este o astfel de vreme. “Ce fel de oameni” ar trebui să fim noi „printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (2 Petru 3, 11). Orice frivolitate şi orice uşurătate ar trebui să fie lăsată la o parte şi ar trebui ca solemnitatea să ia în stăpânire pe orice credincios. Acesta nu este un timp de glumă şi uşurătate. Împăratul este la uşă. Totuşi, faptele acestea nu trebuie să ne facă să uităm că suntem copii ai Regelui, că păcatele ne sunt iertate şi că avem dreptul să fim veseli şi să ne bucurăm. Lucrarea trebuie să fie încheiată, iar noi trebuie să avem luăm parte la ea, dar unii vorbesc ca şi cum totul ar depinde de ei. În rugăciunile lor, ei Îi amintesc lui Dumnezeu ce este necesar să fie făcut, după cât se pare plini de teamă că El ar putea să uite lucruri importante pentru ei.

• Ei sunt suflete „bune”, atente să facă mereu ce este drept, dar n-au învăţat niciodată să arunce povara lor asupra Domnului. Ei fac tot ce pot mai bine spre a-şi purta povara şi, deşi gem sub povară, sunt hotărâţi să nu cedeze. Ei continuă să lupte şi fac mult bine. Ei sunt lucrători de valoare şi Domnul îi iubeşte cu drag. Dar cu toată lucrarea şi strădania lor, le lipseşte un lucru – credinţa în Dumnezeu. Ei n-au credinţă că Acela care a început lucrarea o va sfârşi, că El se interesează de ea tot aşa de mult ca ei, ba chiar mai mult, şi că El face tot ce poate fi făcut în timpul acesta. Astfel de creştini lucrează şi sunt credincioşi în lucrarea lor, dar lăuntric ei consideră că alţii nu-şi fac partea şi că prea mult din povară se află asupra lor. • EX: Atitudinea fiului cel mare din parabola fiului risipitor.

• Creştinii trebuie să fie oameni veseli chiar în mijlocul celor mai solemne evenimente. Hristos a fost bine dispus şi radios, chiar când a înfruntat crucea. De ce să nu fim şi noi veseli? Dumnezeu a pus o cântare nou în inima acelora care sunt mântuiţi. Ei sunt fii Celui Prea Înalt. Ei umblă cu Dumnezeu. Ei sunt fericiţi în iubirea Lui. Noi suntem înclinaţi să preluăm lucrarea lui Dumnezeu şi să cerem ajutorul Lui, când ar fi mai bine dacă am recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu şi am conlucra cu El. În clipa în care o astfel de înţelegere ajunge la suflet, pacea vine împreună cu ea. El nu va lucra sau nu se va ruga mai puţin, ci va schimba accentul. El va începe să se roage cu credinţă. Dacă credem într-adevăr că Dumnezeu este la lucru, dacă credem că El este interesat în mântuirea oamenilor, ne vom ruga mai mult ca oricând, dar vom lăsa răspunderea asupra lui Dumnezeu. Cu veselie şi bucurie să prezentăm inimile şi vieţile noastre lui Dumnezeu ca „un miros bine plăcut. ”

D. Jertfa de ispăşire a păcatelor • • Sunt amintite pentru prima dată în legătură cu construirea sanctuarului şi instalarea preoţiei. Mai inainte erau în uz numai jerfele pentru arderea de tot. Jertfele pentru păcat sunt amintite în primul rând în legătură cu consacrarea lui Aron şi a fiilor lui (Ex. 29, 4), dar pe vremea aceea ele nu erau poruncite pentru popor în general. Cuvintele “păcat” şi “jertfă pentru păcat” sunt amândouă traduse din acelaşi cuvânt ebraic, chatta’th, fapt ce presupune o strânsă legătură între cele două. “Păcat” înseamnă nevoia unei jertfe pentru păcat. Aducerea jerfei presupune că păcatul fusese săvârşit. Era o jertfă obligatorie, adusă în scopul ispăşirii păcatelor făcute fără voie sau din nebăgare de seamă, necugetat sau din neatenţie.

• Este un singur standard de moralitate dar se diferenţia în funcţie de poziţia şi responsabilitatea individului. • Lpn: Răul păcatului nu constă în mod necesar sau numai în fapta săvârşită. Şi nici acelaşi păcat comis de persoane diferite nu este la fel de grav. Lumina aduce întotdeauna răspundere, şi acelaşi păcat comis de un sălbatic ignorant şi de un om de înaltă civilizaţie trebuie să fie considerat şi judecat în fiecare caz dintr-un punct de vedere diferit. Dumnezeu ţine seamă de toate acesta şi în capitolul de care ne ocupăm prezintă prevederi pentru acestea. În conformitate cu aceasta, există o anumită gradaţie în pedepsele impuse pentru păcate comise de cei ce deţin poziţii diferite. În acest capitol se au în vedere patru clase diferite de călcători de lege, şi fiecare este tratat conform cu poziţia sa. Păcatul unei persoane de seamă afectează mai mulţi oameni decât acela al uneia mai puţin însemnate, de aceea el trebuie să fie tratat cu mai mare severitate.

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. Marele preot aducea pentru sine un viţel (Lev. 4, 3 -12) Pentru adunarea poporului, tot un viţel (4, 13 -21) Căpetenie sau conducător trebuia un ţap (4, 22 -26) Persoana de rând, oferea un ied sau miel, de parte femeiască (4, 27 -35) Cei săraci puteau aduce două turturele sau doi pui de porumbel: unul – jertfă de ispăşire, celălalt – ardere de tot (5, 7 -10) În cazul celor extrem de săraci, jertfea de ispăşire putea fi substituită prin aducerea unei a zecea părţi dintr-o efă (cca 3, 5) de foarea făinii, adică echivalentul uneii raţii zilnice de hrană (5, 11 -13; Evr. 9, 22) Trebuie remarcat că deşi nu se putea trece cu vederea păcatul nimănui şi că toţi aveau nevoie de ispăşire, nimănui nu i se cerea însă ce nu putea aduce.

Procedura: • Se pot observa variaţii în raport cu diferitele persoane implicate, dar în principiu procedura era aceeaşi. 1. Pentru marele preot: - Viţelul era adus la uşa cortului - Fiincă nu era nimeni mare în grad, preotul însuşi făcea identificarea mărturisindu-şi păcatul asupra animalului care apoi era junghiat. - La jertfele de care ne-am ocupat mai înainte, sângele era stropit pe altarul arderilor de tot din curte, sau pus pe coarnele acestuia. Dar când păcătuia preotul care avea ungerea (adică marele preot – sg. care primea ungerea), sângele era dus chiar în sanctuar. Fără îndoială, pentru că păcatul lui era mai grav decât al oricărui altcuiva şi de un interes mai mare înaintea lui Dumnezeu.

- Din sânge, preotul stropea de 7 ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a sfântului locaş (nu pe perdea), apoi ungea coarnele altarului tămâierii, iar restul sângelui se vărsa la picioarele altarului. - Stropirea aceasta se făcea numai când păcătuia marele preot, sau adunarea întreagă. El folosea la stropire numai un singur deget. Nu avem un raport de câte ori a păcătuit marele preot şi a adus un viţel ca jertfă, dar probabil că n-a păcătuit des. - Grăsimea şi organele vitale erau aduse şi arse înaintea Domnului pe altar - Restul animalului trebuia ars în întregime afară din tabără într-un loc curat.

• • • OBS: Lev. 5, 1 -13 se ocupă cu acelaşi subiect ca şi cap. 4, adică jertfele pentru păcat. Totuşi, caracterul lor este puţin diferit, fiind cazuri intermediare între jertfele pentru păcat şi jertfele pentru vină, împărtăşindu-se de natura ambelor şi purtând ambele nume. Jurământul despre care se vorbeşte aici este mai degrabă, „un jurământ public” Locul este scena unei curţi de judecată, unde martorii sunt chemaţi să depună mărturie. Cel care refuză să mărturisească este declarat vinovat. Lpn: Sunt vremuri când datorii neplăcute, pe care am prefera să le evităm trebuie să fie aduse la îndeplinire. Când spunem adevărul, trebuie să fim cu băgare de seamă să nu atribuim vreo vină şi astfel să judecăm pe fratele nostru. Trebuie să avem grijă ca faptele pretinse să fie într-adevăr fapte, iar nu bănuieli. Probele indirecte pot să indice calea spre adevăr, dar ele pot şi să inducă complet în eroare. Să ne ferim a trage concluzii lipsise de temei. Un martor trebuie să spună adevărul, tot adevărul, şi nimic altceva decât adevărul. Lui nu-i este îngăduit să născocească, nici să adauge, nici să scadă, nici să judece motivele care au promovat fapta. Multă nedreptate şi necaz s-ar evita dacă s-ar da mai multă atenţie acestor principii.

• • • Pentru adunare, procedura era aceeaşi cu diferenţa că bătrânii adunării făceau identificarea. Cînd jertfa era pentru o căpetenie sau un om de rând, acesta făcea identificarea, iar cu sângele se ungeau coarnele altarului jertfelor. Sângele nu mai era dus în faţa perdelei. Un om de rând trebuia să aducă mai degrabă un animal de parte femeiască decât de parte bărbătească. După ce se ardea partea cuvenită Domnului, restul din ţap sau din miel, rămânea pentru a se consuma la Cortul întîlnirii de câtre preoţi. Partea vinovată nu putea, nicidecum, să mănânce din jertfă. În cazul câd jertfa era din păsări, o parte din sângele păsării era stropit pe peretele altarului; din făina adusă de cei deosebit de săraci, se ardea un pumn înaintea Domnului, iar restul era pentru hrana preoţilor la cort (5, 7 -13)

Scopul: • Ispăşirea păcatelor din neştiinţă, în special în cazurile în care nu era posibilă restituirea sau repararea. • Violarea poruncilor negative, care atrăgea pedeapsa cu moartea, putea fi ispăşită prin acest sacrificiu. Tot astfel şi refuzul de a depune mărturie, pângărirea ceremonială sau juruinţele uşuratice (4, 1 -13). • Jertfa era valabilă numai pentru păcate ce nu constituiau înfruntarea intenţionată a lui Dumnezeu, pentru care era prescrisă pedeapsa cu moartea (Num. 15, 27 -31)

• Stropirea avea loc în legătură cu legea, care se afla chiar în spatele perdelei. Totuşi, sângele nu ajungea până la lege, deoarece perdeaua se interpunea. În serviciul zilnic nu sosise vremea ca păcătosul să se înfăţişeze înaintea legii. Aceasta era păstrată pentru ziua ispăşirii, care, în simbol, era ziua judecăţii pentru Israel (vezi Evrei 10, 19. 20). • În afară de stropirea sângelui în faţa perdelei, preotul mai punea sânge şi pe coarnele altarului tămâierii. Spre a face aceasta el atingea pe rând fiecare corn, făcând un semn de sânge cu degetul, înregistrând astfel faptul că păcatul fusese comis şi că se adusese o jertfă. Sângele pus pe coarne era de la un animal care purta păcatul, şi astfel era sânge încărcat cu păcat. Aceasta făcea necesară „o ispăşire pe coarnele lui o dată pe an” (Exod 30, 10). Partea de sânge nefolosit era vărsată la picioarele arderilor de tot.

• Viţelul întreg era dus afară din tabără şi ars întrun loc curat, nu numai pentru a se debarasa de el, nici pentru că era considerat ca necurat, pentru că este în numit mod precis „un lucru prea sfânt” (cap. 6, 25). Epistola către Evrei dă o însemnătate simbolică arderii jertfei în afara taberei (Evrei 13, 12). Trupul nu avea nici un rol ceremonial, chiar dacă era considerat ca fiind prea sfânt. Întrucât nu era ars pe altar, nu conţinea nici o valoare mântuitoare. De aceea, nu era trupul care conta la ispăşire, pentru că „prin viaţa din sânge se face ispăşire” (Levitic 17, 11). • Cu toate acestea, nu sângele ca atare făcea ispăşire, ci sângele vărsat şi pus. Nici o ispăşire nu putea fi făcută prin junghierea animalului şi vărsarea sângelui pe pământ. El trebuia să fie strâns într-un vas, după care preotul îl lua şi-l stropea. Sângele stropit era cel care făcea ispăşire, iar nu partea nefolosită de sânge, care mai târziu era vărsată pe pământ (4, 7). Din nefericire, creştinii scot în evidenţă „sângele vărsat”, expresie care nu se află în Biblie, şi uită sângele „stropit”, singurul care face ispăşire. •

Semnificaţia profetică: 1. Hristos a fost făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5, 21) şi a fost adus ca jertfă lui Dumnezeu pentru ispăşirea vinei noastre şi pentru împăcarea sfinţeniei divine. 2. Hristos a suferit pentru păcatele noastre ocara dincolo de poarta Ierusalimului, îndepărtând, astfel, păcatul de la noi (Evr. 13, 11 -13). Jertfa Domnului Isus, după ce a săvârşit ispăşirea, constituie şi hrana preoţilor care slujesc în casa lui Dumnezeu.

3. Cei mai mulţi creştini nu înţeleg şi nici nu preţuiesc slujirea lui Hristos ca Mare Preot al nostru. Mai exact, ei cred în sângele vărsat, dar nu ajung să înţeleagă că trebuie să aibă loc o slujire, sau aplicare a sângelui pentru a-l face să fie cu efect. Este vremea ca atenţia lumii şi în mod deosebit a celor ce se numesc creştini să fie îndreptată spre lucrarea în care Hristos este angajat acum. Mulţi întreabă: de ce întârzie Hristos atât de mult? Ei ştiu că El a plecat, dar nu ştiu nimic despre lucrarea Sa de mijlocire. Ei nu L-au urmat pe Miel şi nu ştiu unde este El acum şi ce lucrare face. Este datoria şi privilegiul nostru, sarcina ce ni s-a dat ca popor să dregem drumurile cele vechi (vezi Isaia 58, 12) şi să-L prezentăm pe Hristos lumii în calitatea Lui de mijlocitor, ca Mare Preot al nostru. Lucrarea Lui este aproape îndeplinită, şi când se va încheia, El va veni cu putere şi slavă.

• E. Jertfa pentru vină Această jertfă era revăzută pentru orice persoană care a fost necredincioasă în îndeplinirea obligaţiileor sale legale, faţă de Dumnezeu sau de semeni. Ex: lezarea dreptului de proprietate, furtul, neaducerea primelor roade. Elementele acceptate: 1. Dacă ofensa se producea împotriva lui Dumnezeu, trebuia adusun berbec fără cusur. Jertfa includea şi restituirea obiectului în cauză sau a preţului acestuia, după estimarea preotului, la care se mai adăuga şi a cincea parte a preţului lucrului în cauză, ca amendă. (5, 15 -16) 2. Dacă ofensă era făcută împotriva unei persoane, privind tăgăduirea unui lucru dat spre păastrare, însuşirea acestuia cu sila sau prin înşelăciune, precum şi tăgăduirea lucrurilor găsite sau rostirea unui jurământ strâmb în legătură cu un lucru oarecare – lucrul respectiv trebuia restituit, la care se mai adăuga a cincea parte din preţ, ca amendă, iar ca jertfă trebuia adus un berbec fără cusur, pentru ca preotul să facă ispăşirea (6, 1 -7) Procedura: • Jertfa pentru vină era similară cu cea pentru păcat, cu diferenţa că jertfa pentru vină includea restituire şi plătirea amenzii. • Grăsimea şi organele vitale erau arse pe altar (7, 3 -5), iar restul servea ca hrană preoţilor, în locul sfânt (7, 6 -7). Scopul: • Satisfacerea tututror ărţilor implicate. Păgubaşul era satisfăcut prin restituire, principiul dreptăţii şi al disciplinei, prin plătirea amenzii, iar Dumnezeu, prin jertfa adusă. • Costul jertfei făcea conştient pe vinovat de plata păcatului. Restituirea trebuia făcută cu adaosul unei cincimi, care se aducea fie lui Domnului, fie celui păgubit. Dacă păgubitul nu era în viaţă, restituirea se făcea rudeniilor acestuia sau în ultimă instanţă, preotului la locaşul sfânt (5, 5 -10). Semnificaţia profetică: • Prefigurează jertfa Domnului Isus – ca o jertfă de satisfacţie pentru vină (Col. 2, 13).